CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI

DESPRE VEŞNICIE

Motto: „Dumnezeu aşa de mult a iubit lumea încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3;16)

  Viaţa aceasta este o călătorie spre veşnicie.

Iubiţi credincioşi,

     Aici pe pământ sunt mulţi care duc o viaţă plină de păcate, dar trăiesc înconjuraţi de toate bunătăţile şi se bucură de toate plăcerile lumeşti. Sunt şi oameni buni şi drepţi care trăiesc în necazuri şi amărăciuni. Faptul acesta i-a condus chiar şi pe păgâni, pe cei cu minte a sănătoasă, la cunoaşterea adevărului că există Dumnezeu. Ceea ce cunoşteau păgânii numai din lumina minţii lor, noi creştinii o ştim prin credinţă, căci iată ce ne spune Sfânta Scriptură: „Că nu avem aici cetate statatoare, ci o căutam pe aceea ce va sa fie" (Evrei 13; 14). Aşadar, casa în care locuieşti tu, iubite credincios, nu-i casa ta pe vecie, ci este vremelnică. Din ea în curând va trebui să te muţi şi acest lucru se va întâmpla când nici nu te gândeşti. Mormântul va fi casă trupului tău până în ziua Înfricoşatei Judecăţi, iar sufletul tău va merge pentru veşnicie, ori în rai, ori în iad.

Ar fi nebun un călător, care şi-ar vinde toată moştenirea, ca să-şi cumpere o casă în ţara prin care doar trece şi o părăseşte peste puţin timp, pentru totdeauna. Zice Fericitul Augustin: „Cugetă că eşti calator în lumea acesta; nu te Iăsa amăgit de ceea ce vezi, ci priveşte şi mergi mai departe şi caută de-ţi agoniseşte locuinţă acolo unde vei rămâne pentru totdeauna - în veşnicie".

Unde se va duce sufletul tău după moarte, acolo va rămâne pentru totdeauna. Cale de mijloc nu este: sau în cer, în fericire, sau în iad, în chinuri. Încotro cade arborele când se taie? Cade într-acolo unde se înclină. Oare spre ce înclinăm? Ce fel de viaţă trăim? Viaţa noastră este pe placul lui Dumnezeu sau pe placul diavolului? Să avem grijă ca mereu să înclinăm spre Harul şi Voia lui Dumnezeu, să fugim de păcate, de pricina lor şi astfel vom fi fericiţi. Pentru a ne feri de păcate trebuie să avem "gândul cel mare": "Adu-ţi aminte că vei muri şi nu vei mai păcătui" cum spune Sfântul Antonie cel Mare. O femeie care trăia în păcate a fost trezită la realitate si convertită de cuvintele: totdeauna si niciodată, iar un episcop a dus o viaţă de sfânt, pentru că totdeauna îşi repeta în sinea lui cuvintele: "În acest moment stau la poarta veşniciei". Mulţi s-au ferit de rele şi păcate gândindu-se cât mai des la "VESNICIE".

Ce înţelegem prin Veşnicie?

În cântările Sfintei Biserici Ortodoxe întâlnim formula "în vecii vecilor" care are înţeles de timp nemăsurat, de veşnicie. În Biblie are acelaşi înţeles când se face deosebirea între veacul de acum (Romani 12:2) şi veacul ce va să fie (Matei 12:32), adică viaţa aceasta de pe pământ, trecătoare, şi viaţa veşnică ce va urma. Cuvintele Mântuitorului din convorbirea cu femeia samarineancă exprimă clar acest lucru: "Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu... se face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică" (Ioan 4: 14). Aşadar veşnicia (eternitatea) este timpul nelimitat, fără început şi fără de sfârşit. Dumnezeu este infinit, veşnic şi necreat. Dumnezeu este veşnic, veşnicia este atributul dumnezeirii. Iată un cuvânt la care foarte puţini oameni se gândesc: VEŞNICIE, dar, veşnicia este un fapt cu care mai curând sau mai târziu, fiecare ne vom întâlni.

Vremea vieţii noastre pe acest pământ este foarte scurtă; fiecare zi, fiecare asfinţit de soare ne scurtează sorocul vieţii noastre. Şi astfel, iute, pe tăcute, dar hotărât, mergem toţi spre VEŞNICIE. Noi, oamenii, suntem "pelerini în drumul către cer".

Azi, picioarele noastre stau pe "nisipul vremii" celei şubrede, mâine, urmele picioarelor noastre vor rămâne, dar noi vom fi duşi în VEŞNICIE. Azi, mâinile noastre lucrează de zor, ochii privesc, mintea gândeşte, face planuri pentru viitor. Mâine, poate, mâinile vor fi încrucişate pe piept, ochii închişi şi mintea încremenită, căci omul a plecat în VEŞNICIE. Poate că alţii au fost tot aşa de harnici ca şi tine, nepăsători faţă de Dumnezeu si fată de mântuirea sufletelor lor si s-au dus. Unde? ÎN VESNICIE! Va veni şi rândul tău!

O psihiatră din Elveţia a format o echipă de medici, psihologi şi teologi cu care a pornit să viziteze spitalele. Au interogat mii de muribunzi. La auzul veştii că sunt incurabili, s-au dezlănţuit în ei reacţii violente, constatându-se 4 faze clare:

1.    Unii au spus: NU SE POATE!

2.    Alţii au spus: DE CE TOCMAI EU?

3.    O parte au strigat: SĂ MI SE MAI DEA MĂCAR UN AN DE VIAŢĂ!

4.    Şi în foarte rare cazuri au zis: SUNT GATA!

Trăim oare viaţa noastră în ascultarea poruncilor dumnezeieşti şi suntem hrăniţi oare cu acel cuvânt sfânt din Evanghelia Mântuitorului, încât să putem spune în orice clipă "Sunt gata!"? Astăzi, este vremea să ne alegem locul unde vom petrece Veşnicia: în locul de odihnă şi fericire (în rai), sau în locul de suferinţă şi tânguire amarnică (în iad). Să avem grijă, căci viaţa omului pe pământ oricât de lungă ar fi ea, faţă de veşnicie, nu este decât o clipă. Noi, oamenii, de multe ori căutăm să nesocotim acest adevăr, iar când ni se vorbeşte de lucruri veşnice, adesea nu dorim să ascultăm, manifestând o totală indiferenţă.

Ştiind că: "Pe pământ suntem străini şi călători" (Evrei 11: 13), suntem oaspeţi iar pământul ne este gazdă, viaţa noastră este de o foarte mare importanţă, fiindcă este vreme de pregătire pentru veşnicia de care ne apropiem. Ea va hotărî UNDE ŞI CUM NE VOM PETRECE VEŞNICIA. Câţi dintre noi nu ne-am dori să ni se întoarcă vremea tinereţii pentru a trăi viaţa cu tot folosul şi multă grijă pentru sufletele noastre? Dacă îţi risipeşti această viaţă care este singura vreme de pregătire pentru VEŞNICIE, îţi câştigi osânda veşnică.

Un credincios cu mare dragoste de Dumnezeu mergea adesea să viziteze cimitirele spre a învăţa să folosească mai bine timpul şi privind mormintele zicea: „Dacă aceşti morţi ar putea să revină la viaţă, ce n-ar face ei pentru viaţa veşnică, iar eu, care dispun de atâta timp, ce fac pentru mântuirea mea?"

Trebuie să trăim cu multă grijă, ca să ne asigurăm o veşnicie fericită, altfel vom moşteni una plină de jale, durere şi ruşine. Marele nostru poet Mihai Eminescu ne îndeamnă să ne gândim la moarte prin poezia intitulată sugestiv "Memento mori" ("Adu-ţi aminte că vei muri").

Un om mi-a spus într-o zi: „Eu duc o viaţă virtuoasă, mă feresc de orice păcat care ar dăuna aproapelui meu. Dar creştinii susţin că viaţa mea nu-mi asigură o veşnicie fericită dacă nu cred în Iisus Hristos. Eu nu sunt lămurit în această problemă şi de aceea te rog să mă ajuţi”. Să presupunem că mama dumitale este o femeie dintre cele mai bune din lume. „Chiar aşa şi este!”, a adăugat el nedumerit. Că ea te-ar iubi, mai mult decât iubeşte orice mamă pe copiii săi.  „Chiar aşa şi este!”, a răspuns acela. Dacă mama dumitale ar fi gata să moară ca să-ţi scape viaţa şi dacă iubirea mamei tale este într-adevăr aşa de mare cum susţii, iar dumneata ţi-ai îndeplini îndatoririle faţă de soţie, faţă de copii, de vecini şi de toţi oamenii cu care vii în contact, iar pe mama dumitale o laşi să moară de foame izgonită pe stradă, uitând tot ce a făcut ea pentru dumneata, ce zici despre purtarea asta? „Aş spune că sunt un mare ticălos!” Ei, află că Iisus Hristos este mai bun decât orice mamă ce a existat pe pământ vreodată. El te iubeşte mai mult decât îşi iubeşte mama copilul. El, nu numai că ar fi gata să moară pentru dumneata, ci a şi murit, şi chiar în chip îngrozitor, pe cruce. Şi dacă dumneata îţi îndeplineşti datoriile faţă de toată lumea, dar de Iisus nu vrei să ştii (primind Sfintele Taine: Botez, Mirungere, Cununie, Spovedanie, Împărtăşanie şi Sfântul Maslu), apoi ce vei spune despre purtarea aceasta a dumitale? „ACUM, VĂD CĂ SUNT UN MARE PĂCĂTOS!”      

"Cine crede în Fiul are o viată veşnică, dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el"(Ioan 3:36). A crede în Domnul Iisus Hristos înseamnă a-L primi pe El ca Mântuitor al nostru, care a murit pentru noi şi care ne şterge păcatele mărturisite în Taina Sfintei Spovedanii, înseamnă a-L recunoaşte ca Stăpân al nostru, Singurul care are dreptul să ne ocârmuiască viaţa. Dacă am făcut aceasta apoi să fim siguri că am făcut primul pas şi cel mai important spre a ne câştiga o Veşnicie fericită.

Deşertăciunea lumii

Un înţelept din vechime, pe nume Aristip, căIătorind cu corabia pe mare, a suferit un naufragiu, pierzându-şi toată averea pe care o ducea cu el. El însă a scăpat cu viaţă ajungând pe un ţărm îndepărtat. Datorită ştiinţei şi înţelepciunii lui, locuitorii acelui ţinut l-au primit foarte bine şi i-au dat multe alte bunuri în schimbul celor pierdute pe mare. De aceea a scris mai târziu rudelor şi prietenilor de acasă, ca să înveţe din întâmplarea lui, să nu alerge după bunuri care se pot pierde într-un naufragiu. Acelaşi lucru ni l-ar putea spune rudele şi prietenii noştri, care au trecut în veşnicie, dacă ar putea să se întoarcă la viaţa pământească şi anume să ne îngrijim de bunuri din acelea pe care nici moarte a nu ni le poate răpi. Ziua morţii noastre se mai numeşte şi ziua pieirii, pentru că o dată cu moartea noastră pier toate bunurile lumeşti pe care le-am agonisit şi nu le putem trece dincolo cu noi.

Iată de ce, pe drept cuvânt, Sfântul Ambrozie ne zice, că noi nu putem spune că bunurile pământeşti sunt ale noastre, pentru că nu le putem lua cu noi. Dincolo, în cealaltă lume putem duce cu noi doar virtuţile. Chiar Domnul Iisus Hristos ne pune întrebarea cea mare: "Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă iar sufletul său îl va pierde" (Matei 16:26).

Promisiunile lumii acesteia nu se împlinesc, şi chiar dacă s-ar împlini, cât va dura fericirea oferită de ea? Poate să dureze mai mult decât viaţa ta? Apoi, ce vei duce cu tine din tot ce-ai agonisit, în lumea viitoare? Se află acolo vreun bogat care a reuşit să-şi ducă măcar un ban de aur? Vreun conducător de popoare, care să fi trecut cu ceva din ţara lui? Solomon - marele înţelept al lumii vechi - după ce avusese cele mai mari bogăţii de pe vreme a aceea şi gustase toate desfătările posibile, afirmă cu amărăciune un mare adevăr, zicând: "Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni". La auzul acestor cuvinte mulţi care trăiau în păcate şi în tot felul de desfătări trecătoare şi-au schimbat viaţa, trăind în curăţie sufletească şi trupească.

                                  Cântarul lumii este FALS şi amăgitor

Bunurile trebuie cumpănite cu cumpăna dumnezeiască, nu cu aceea a acestei lumi, căci cântarul lumii este fals şi amăgitor. Dacă i-am întreba pe bogaţii, învăţaţii, conducătorii şi împăraţii care au trecut deja la cele veşnice, ce le-a mai rămas din măreţia şi bogăţia lor, toţi ar răspunde: "Nimic, nimic!".

Când a murit Alexandru Macedon, s-au adunat mulţi filosofi, dintre care unul a zis: „Ieri nu încăpea pe Alexandru lăţimea şi lărgimea lumii, iar acum numai trei coţi de pământ l-au încăput”. Altul iarăşi a zis: „Ieri putea împăratul Alexandru  să izbăvească mult popor de la moarte, iar astăzi nu poate să-şi ajute lui”. Şi, în fine, un altul a zis: „Ieri călca pe pământ cu slavă nepovestită, iar astăzi îl acoperă pământul ca pe omul cel mai defăimat şi necinstit.” Şi aşa fiecare filosof a vorbit mai multe cuvinte vrednice de amintire ca să arate deşertăciunea vieţii celei vremelnice şi a slavei omeneşti.  

Căci despre oamenii cei mari ai lumii, care mor, abia se mai aude câtva timp vorbindu-se despre ei, apoi se pierde şi amintirea lor. Dacă au ajuns nefericiţii în iad, se tânguie amarnic: "Ce ne-a adus nouă bogăţia, mărirea şi puterea? Toate au trecut ca umbra şi nu ne-a rămas altceva decât tânguire, chin şi disperarea veşnică". O, Doamne, de ce oare cei mai mulţi oameni nu se gândesc la sufletul lor în timpul vieţii iar în ceasul morţii sunt cuprinşi de spaimă în faţa adevărului, zicându-şi: "Cât de amarnic am greşit, neglijând sufletul meu cel nemuritor!” O, omule, mai stai să cumpăneşti vremelnicia cu veşnicia?

Aşa zice profetul: "Şi va merge omul la locaşul său de veci"( Eccleziast 12:5), spre a arăta, că fiecare merge în casa în care vrea să meargă; el nu va fi dus, ci va merge acolo după voia sa liberă. Este ştiut că Dumnezeu voieşte ca noi oamenii, să ne mântuim, toţi să fim fericiţi, dar El nu vrea să ne silească, nici chiar la fericire.

Înaintea omului este viata şi moartea

Ceea ce va alege el i se va da. Dumnezeu ne-a arătat două căi: una care merge către rai şi alta care merge către iad.

Totuşi este un lucru de mirare că toţi oamenii păcătoşi doresc să fie fericiţi, să meargă în rai, dar ei se aruncă de bună voie în iad, zicând: "Mai târziu mă voi gândi la îndreptarea răului şi voi reuşi". Această socoteală greşită pe mulţi i-a dus la pierzare.

MAI STAI SĂ CUMPĂNEŞTI VREMELNICIA CU VEŞNICIA?

Nu-ţi dai seama omule, cât de mare este diferenţa dintre una si cealaltă? Nu te gândeşti că fericirea sau nefericirea veşnică este problema cea mai importantă a vieţii tale??? Cum poţi să mergi către osândă şi chinuri, când poţi alege fericirea veşnică? Cei mai mulţi oameni se gândesc la aceste lucruri în apropierea ceasului morţii, dar atunci e prea târziu.

Avva Ilie spunea că de trei clipe îi este teamă: cea în care îi va ieşi sufletul, cea în care va ajunge pentru prima dată în faţa Dreptului Judecător şi mai ales de aceea în care se va pronunţa mântuirea sau osânda sufletului său.

Aducerea aminte de veşnicie doar in ceasul morţii, pentru unii este prea târzie. Calea şi-au ales-o aşa cum au voit. Nu se mai poate îndrepta nimic. De aceea să ne trezim acum, în această clipă. Să nu mai amânăm, căci mâine poate va fi prea târziu. Să ne întărim în credinţă zicându-ne în sinea noastră: Cred în viaţa de veci, cred că după această viată va fi o altă viată, ce nu va avea sfârşit.

Potopul morţii

În vreme de potop toţi oamenii rostesc şi înţeleg cuvântul mântuire. Ce-şi salvează oamenii în vreme de potop, sandalele sau fusul? Nu-şi salvează nici sandalele, nici fusul, ci lucrul care le este cel mai de preţ: viaţa. De la potopul morţii nu se poate salva nici un trup. Ce aşteaptă oamenii, de ce nu se mântuiesc? De la potopul morţii numai sufletul se poate mântui. Oamenii înţelepţi nu leapădă îndemnul mântuirii. Cei amăgiţi deşi stau deasupra mormintelor deschise, râd şi spun: nouă ne este bine şi aici pe pământ. De aceea când vedem un om mort să spunem: «Pe acest frate al meu l-a ajuns "potopul" care nici pe mine nu mă va ocoli. A reuşit el oare să salveze ceea ce se putea salva, adică sufletul?».

Bogatul nemilostiv, ajuns în iad, striga: "Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite Pe Lazăr să-si ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie"(Luca16:24)

Pomenirea morţii

Sfinţii Părinţii ne-au lăsat învăţături despre pomenirea morţii.

Ei spun că pomenirea morţii este o anume stare a duhului nostru, cu totul deosebită de obişnuitul fapt de a şti că într-o zi vom muri. Minunata pomenire despre care este vorba, scoate duhul nostru din gravitaţia pământului. Fiind o putere ce se pogoară de Sus, ea ne ridică mai presus de patimile pământeşti, ne slobozeşte de stăpânirea şi legătura pe care poftele o au asupra noastră.

În Pateric se povesteşte despre un stareţ care, dându-şi seama că este păcătos, în fiecare dimineaţă, îndată ce se trezea, cobora cu mintea la păcătoşii din iad, cugetând la chinurile de acolo, la veşnicele torturi, la scrâşnirea dinţilor… şi se ruga să fie izbăvit de ele. Stareţii ceilalţi au recunoscut că lucrarea acestui stareţ este mai de folos şi mai de nădejde. Prin cugetările dese la despărţirea sufletului de trup, la viaţa viitoare şi prin rugăciunile fierbinţi se dobândeşte frica de Dumnezeu.

Sfântul Siluan Athonitul spunea: "Ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui!"

Sfântul Ioan cel Milostiv, după ce a fost ales patriarh al Alexandriei, a poruncit să-i zidească mormântul şi să nu-l acopere. Un diacon care slujea împreună cu el se ducea în toate sărbătorile, când purta veşminte arhiereşti şi era împresurat de slavă, zicându-i: "Stăpâne, porunceşte să termine mormântul, că nu ştii ziua sfârşitului tău!"

        Sfântul Vasile cel Mare spunea că "Filosofia cea adevărată constă în aducerea aminte de moarte".

În Egipt, era obiceiul ca atunci când se făcea vreun ospăţ să pună în mijlocul mesei un chip de lemn cioplit şi zugrăvit, astfel încât se părea că este chiar moartea. Acela care ţinea chipul cel cioplit spunea tuturor poftiţilor la masă: "Domnilor, mâncaţi şi beţi din cele puse pe masă, dar gândiţi-vă şi la sfârşitul vostru".

        În Bizanţ, în ziua în care se încununa un împărat i se aduceau patru pietre de diferite culori şi era îndemnat să-şi aleagă una, pentru ca din acel model să-i zidească mormântul.

        La Roma, când se alegea Papa, i se aducea înainte o bucată de câlţi şi o ardeau zicând: "Aşa trece slava lumii acesteia!"

Toate acestea se făceau pentru ca oamenii cei mari să nu se mândrească pentru slava vremelnică, ci aducându-şi aminte de moarte sa se smerească.

Cei mai mulţi dintre noi suntem din ce în ce mai atraşi de duhul lumii acesteia. Ne interesează doar ce se întâmplă în politică, în lumea modei, în lumea sportului, în lumea show-biz-ului. Suntem atât de aglomeraţi, din pricina serviciului, a studiilor sau a distracţiilor, încât nu mai avem timp să ne gândim la viata noastră de după moarte, la veşnicie.

Mai sus este icoana Înfricoşatei Judecăţi. La mijloc, unde vom ajunge fiecare dintre noi la vremea hotărâtă de Dumnezeu, se află Sfinţii după cum scris este în Biblie: "Au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?" (1 Corinteni 6:2). După ce vom fi judecaţi putem intra pe poarta cea strâmtă (cea din stânga, cu cruce pe ea) să mergem în fericirea veşnică, acolo unde se vede în partea de sus Sfânta Treime, Maica Domnului, Sfinţii şi toate puterile cereşti. Sfântul Apostol Luca ne îndeamnă: "Siliţi-vă să intraţi prin poarta cea strâmtă, că mulţi, zic vouă, vor căuta să intre şi nu vor putea" (Luca 13:24). Dacă faptele noastre ne vor osândi pe noi, vom fi trimişi pe poarta cea din dreapta (cea largă care are două coarne pe ea) unde ne aşteaptă moartea cea veşnică şi Lucifer cu diavolii lui. Aşadar, să nu uităm că o moarte neaşteptată poate stinge oricând flacăra vieţii fiecăruia dintre noi.

Dacă privim de data aceasta icoana din partea dreaptă, uitându-­ne cu atenţie la faţa Mântuitorului, vom observa că ochiul din partea stângă este blând, iar celălalt este mânios. Dacă in altă parte veţi vedea o astfel de icoană, priviţi cu atenţie şi veţi observa acest aspect, deoarece aici nu se observă din cauza imaginii mici.

Să preţuim aşa cum se cuvine cele două daruri de la Dumnezeu: TIMPUL şi VIAŢA. Ele au o valoare covârşitoare pentru noi. Chiar şi păgânii cunoşteau valoarea timpului. Seneca spunea că "Timpul nu se poate preţui". Cei care au cunoscut cel mai bine valoarea timpului, au fost Sfinţii. Ei spuneau că "Timpul este o comoară a vieţii pământeşti de care depinde veşnicia omului: „RAI sau IAD". Unii oameni îşi petrec acest timp la jocuri de noroc, la cârciumă, discotecă... Dacă îi întreabă cineva ce mai fac ei spun că "omoară timpul", timp după care vor ofta în ceasul morţii atunci când "candela vieţii lor" se va stinge şi vor păşi pragul veşniciei. Iată câteva versuri care ne umplu sufletul de bucurie şi nădejde:

După moarte nesfârşită / Te va cere iarăşi viaţa / Cum, după ce dormi o noapte, / Deschizi ochii dimineaţa... / Iar în viaţa viitoare / Vei avea sau nu dureri, / După binele" sau răul" / Săvârşit în viaţă ieri!

Fiecăruia dintre noi i s-a dat un oarecare "timp al său"- scurt dar suficient - pentru câştigarea mântuirii şi Împărăţiei lui Dumnezeu. De aceea, atunci când murim nu trebuie să ne pară rău că ne despărţim de lumea aceasta şi de plăcerile ei deşarte, ci de faptul că plecăm nepregătiţi pentru Înfricoşata Judecată şi viaţa veşnică.

REŢETĂ DUHOVNICEASCĂ PENTRU SALVAREA SUFLETULUI DE LA OSÂNDA VEŞNICĂ

Rugăciune, zilnic (cât mai multă); Post, miercurea, vinerea şi în cele patru posturi mari; Participare la Sfânta Liturghie, duminica şi în sărbători; Spovedanie, cel puţin de patru ori pe an, Împărtăşanie, atunci când ne dă dezlegare preotul duhovnic; Fapte bune cât mai multe.

Să-I mulţumim din adâncul inimii Prea Bunului Dumnezeu şi Tatălui ceresc care în nemărginita Sa bunătate şi iubire de oameni a binevoit să ne naştem în Sfânta şi adevărata credinţa creştină ortodoxa, în afara de care nici una nu este atât de sublimă după cum nu este un alt Dumnezeu adevărat ca Dumnezeul nostru. Amin!

O, OM!

 De Sf. Ioan Iacob Hozevitul

O, om! ce mari răspunderi ai, de tot ce faci pe lume,

de tot ce spui în scris sau grai, de pilda ce la alţii dai,

căci ea, mereu, spre iad sau rai

pe mulţi o să-i îndrume.

Ai spus un cântec, viersul tău, rămâne după tine,

îndemn spre bine sau spre rău, spre curăţire sau desfrâu,

lăsând în inimi rodul său,

de har sau de ruşine.

Ce grijă trebuie să pui, în viaţa ta, în toată,

căci gândul care-l scrii sau spui, s-a dus...

în veci nu-l mai aduni, şi vei culege roada lui,

ori viu, ori mort, odată.

Arăţi o cale, calea ta,în urma ta nu piere,

e calea bună sau e rea, va prăbuşi sau va-nălţa,

vor merge suflete pe ea,

spre cer sau spre durere.

Ai spus o vorbă, vorba ta, mergând din gură-n gură,

 va-nveseli sau va-ntrista, va curăţi sau va-ntina,

rodind sămânţa pusă-n ea,

de dragoste sau ură.

Trăieşti o viaţă... viaţa ta, e una, numai una,

oricum ar fi tu nu uita, cum ţi-o trăieşti vei câştiga,

ori fericire pe vecie,

ori chin pe totdeauna.

Scrii un cuvânt... cuvântul scris e-un leac sau e otravă,

tu vei muri dar tot ce-ai scris, rămâne-n urmă drum deschis,

spre moarte sau spre paradis, spre-ocară sau spre slavă.

O om! Ce mari răspunderi ai, tu vei pleca din lume,

dar ce ai spus prin scris sau grai, sau laşi prin pilda care-o dai,

pe mulţi; pe mulţi spre iad sau rai,

mereu o să-i îndrume.

Deci nu uita...! Fii ortodox, cu grijă fii, cu teamă,

să laşi în urmă un folos,

un semn, un gând, un drum frumos,

căci pentru toate, neîndoios, la urmă vei da seamă.

BIBLIOGRAFIE: Biblia, E.J.B.M, Bucureşti, 1994; Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Hrană duhovnicească; Antonie Plămădeală, Cuvinte duhovniceşti, Sibiu, 2000; Mitropolit Firmilian Marin, Merinde pentru suflet, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2004; Protosinghel Nicodim Măndiţă, Drumul Crucii, Editura Bunavestire, Bacău, 2001; Protosinghel Nicodim Măndiţă, Calea sufletelor în veşnicie, Editura Biblioteca Ortodoxiei, Bucureşti, 1990.