ACASA Inapoi la INVATATURI DE CREDINTA
DE
AL. LASCAROV-MOLDOVANU
CU DESENE DE MAC CONSTANTINESCU
EDIȚIA A II-a MULT IMBOGĂȚITĂ
FUNDAȚIA CULTURALĂ REGALĂ PRINCIPELE CAROL
STRADA LATINĂ, 8 - BUCUREȘTI
Odată, un călugăr pios, care dorea să-și îmbunătățească necontenit viața duhovnicească, căzu în adâncă rugăciune și ceru lui Dumnezeu să-i dea cuvânt de poruncă:
- "Doamne, spune-mi ce trebuie să fac, pentru a-Ți împlini mai desăvârșit voia?"
Avu atunci călugărul o vedenie în vis, așa. Văzu pe peretele chiliei lui în lumină de aur aceste trei cuvinte:
"Crede, împlinește, folosește".
A doua zi, călugărul stătu la cugetare asupra acestor trei cuvinte prin care Dumnezeu îi răspundea la chemare.
Dar nu putea înțelege totul.
Atunci, în altă noapte, glasul lui Dumnezeu se făcu auzit duhului călugărului.
Zise așa: Crede tot ceea ce ți-am făcut cunoscut, împlinește toate poruncile ce ți-am dat și folosește toate mijloacele de sfințire pe care le-am statornicit pentru mântuirea ta.
Și de-atunci, călugărul acela duse o viață intru totul plăcută lui Dumnezeu.
Un preot trecea, într-o zi, pe un drum de țarină.
Un sătean necredincios își bătea boii - și zbiera tot felul de înjurături.
Preotul îi zise:
- De ce te osândești la pedeapsa veșnică?"
Omul necredincios îi răspunse:
- "Eu nu pot crede, părinte, în acestea... Căci dacă Dumnezeu a hotărât să mă scape, ori ce-aș face rău, voi fi mântuit. Și, dimpotrivă, dacă a hotărât să fiu osândit, - orice aș face bun, degeaba este ... "
Atunci preotul îi zise:
- "Dacă este așa cum zici, - atunci de ce te mai duci la câmp să ari și să sameni? .. "
Omul rămase în tăcere. Părintele zise:
- "Dacă ar fi adevărat ce ai spus, atunci oricât ai ara, și ai sămăna, dacă Dumnezeu a hotărât să nu se facă, degeaba-i munca ta, - și, dimpotrivă, dacă Dumnezeu a hotărât să se facă, atunci nu mai e nevoie să ari și să sameni".
Omul rămase iar fără răspuns, și părintele grăi:
- "Nu, prietene... Dumnezeu îți dă roadă numai dacă tu vei munci pământul - și tot așa, El nu-ți va da mântuirea decât dacă îi ții în seamă poruncile - și nu duci o viață ticăloasă ... "
De atunci, omul acela s-a înțelepțit...
"Fiți înțelepți ca șerpii... "
Un soldat credincios, își puse în gând să facă cunoscut camarazilor săi pe Domnul Hristos. Cum ei nu erau în stare a primi deodată lumina adevărului, soldatul se rugă lui Dumnezeu să-i arate calea ce avea de urmat. Și primi luminată poruncă.
Luă așadar o carte de povești și, seara, după ce toate se sfârșeau în cazarmă, el începea să cetească celorlalți, din această carte. Toți ascultau cu mare plăcere.
Pe nesimțite, după o bucată de vreme, soldatul începu să le cetească niște cărți cu povestiri religioase, în care se vorbea despre Domnul Hristos, ca despre cel mai bun prieten al oamenilor necăjiți. Soldații, fără să-și dea seama, fură prinși de dulceața povestirilor și ascultau fermecați. Și mai trecu o vreme, după care soldatul cel credincios aduse o Biblie, din care începu să cetească povestirea cea minunată si dumnezeiască.
Soldații nu numai că nu se împotriviră, dar cerură camaradului lor să le cetească din ce în ce mai mult din această carte.
Pe urmă, acei soldați deveniră cei mai buni din întregul regiment, iar când comandantul întrebă pe căpitan cui se datorește aceasta, acesta îi arătă o Biblie și-i spuse: - "Această carte i-a făcut așa ... "
"Așază-te în calea lui ... "
Într-o zi, un om păcătos se jăluia unui credincios:
- "Dragă prietene, sunt un om pierdut..."
Cel credincios îi spuse atunci:
- "Bucură-te că ești pierdut, dragul meu ... "
- "Cum așa, să mă bucur?" - îi răspunse mirat păcătosul.
- "Da, fiindcă este scris în Evanghelie: "Iisus a venit să găsească pe cel pierdut ... "
- "Și ce trebuie să fac pentru aceasta?"
- Foarte lesne: să te așezi în calea lui Iisus ca să te găsească".
- "Și care-i calea lui Iisus?"
- "Este calea pe care ne-o arată Evanghelia și Biserica lui."
Un om credincios și bogat, când fu aproape de-a muri, zise că dorința lui de pe urmă este ca toți prietenii lui să-l ducă până la groapă.
Când muri, într-adevăr toți prietenii veniră la locuința lui ca să-l întovărășească la locul de veci.
Când însă alaiul o luă, spre cimitir, iată că se pomi o ploaie mare.
La început, toți prietenii se ținură bine. Dar cu cât cortegiul înainta, cu atât, unul câte unul din prietenii mortului, se furișau - și plecau acasă, până ce la cimitir ajunseră numai doi, care avuseră puterea să înfrunte ploaia.
A doua zi, când se deschise testamentul acelui om bogat, aflară că el își lăsase averea acelora dintre prietenii lui care aveau să meargă până la groapă. Așa că cei doi prieteni împărțit între ei averea.
Așa este, iubiții mei, și cu Biserica noastră,
Ea cheamă la moștenirea cerurilor pe toți, dar puțini sunt cei care urmează acestei chemări. Unii fug de oboseală, alții se tem de ploaia încercărilor, alții sunt fulgerați de trândăvie, iar unii își pierd curajul pe drum.
Așa că puțini ajung la ținta alergării...
Mulți chemați, puțini aleși.
Doi oameni.
Un sătean rău și fără teamă de Dumnezeu, prinzând în fâneața sa un bou al vecinului său, îl lovi și-i rupse un picior.
Vecinul, care era un om bun și credincios, găsi, în altă zi, în țarina sa, oile celui care-i lovise boul.
I le aduse în curte și-i zise:
- Iată, vecine, am găsit oile tale în țarina mea, și ți le-am adus.
Săteanul cel rău se rușină și-i zise:
- "Tu vecine, ești mai bun ca mine
Biruind dragostea, vecinii se făcură prieteni buni.
Un mare înțelept din vechime întrebă într-o zi pe un împărat, care fără vină și fără pricină era necontenit rău:
- "Ce te costă să fii bun și milostiv?"
La o asemenea întrebare, împăratul neavând ce răspunde, s-a rușinat, și de mânie, a dat poruncă să se taie capul înțeleptului.
Atunci înțeleptul surâzând, i-a zis:
- "Iată o răutate care are temei, și de aceea o primesc cu plăcere."
Împăratul îl întrebă:
- "Cum asta?"
- "Foarte bine - răspunse înțeleptul - această răutate dovedește că am dreptate când spun că ești rău fără vină și fără pricină".
Împăratul a căzut pe gânduri și, văzând că înțeleptul are dreptate, l-a iertat de pedeapsă, iar el s-a făcut de atunci bun și iertător.
Un arab creștin a cumpărat de la un turc, o cămilă. Când scoaseră șeaua de pe cămilă, copiii arabului găsiră sub ea o pungă cu aur. Se bucurară și ziseră tatălui:
- "Iată ce-am găsit: de acuma suntem bogați.
Tatăl le răspunse:
- "Ați cumpărat și această pungă de la turc?"
- "Nu ... "
- "Atunci ea nu este a noastră, ci a turcului. Mergeți așadar și duceți-i-o, căci așa-i cinstit și frumos .. '"
Copiii ascultară și duseră turcului punga cu aur. Turcul le mulțumi, zicându-le:
- "Cu adevărat mare este Dumnezeul căruia vă închinați voi.
Și dădu fiecăruia, câte un dar.
Ce-i mai mare: cinstea sau averea?
Un om înțelept și credincios a zis:
"E mai mare cinstea ... Dacă ai pierdut averea, o poți face din nou cu cinstea; dar dacă ai pierdut cinstea, n-o poți căpăta din nou, oricâtă avere ai cheltui întru aceasta."
Un necredincios, care îndelungă vreme a fost un asupritor al creștinilor, trimise pe fiul său la unul din preoți, cu rugămintea să-l învețe religia creștină, ca apoi să-l boteze.
Preotul, mirat, s-a dus la părintele copilului și l-a întrebat:
- "Cum, e adevărat că vrei să învăț pe copilul tău religia lui Hristos?"
- "Da", răspunse necredinciosul.
- "Glumești?" îl mai cercă preotul.
Dar el zise cu glas înmuiat de tristeță:
- "Nu glumesc, ci doresc ca fiul meu să fie mai fericit ca mine.
Un bogat plin de credință avea o nevastă necredincioasă.
Orice i s-ar fi întâmplat, bogatul zicea: "E bine așa". Într-o zi, amândoi treceau printr-o pădure, având la ei o mare sumă de bani, pe care o duceau drept danie la mănăstire.
Pe drum, o creangă răzleață de la un copac, prinse lanțul de mărgele scumpe de la gâtul femeii, risipindu-le. Opriră trăsura. Bărbatul zise: "E bine așa", dar femeia, cu răbdarea pierdută, se văicărea, căutându-și mărgelele prin praful drumului.
Pe când stăteau acolo, veni în goană spre ei, pădurarul care păzea pădurea aceea și le zise:
- "Întoarceți repede trăsura îndărăt, că chiar acum am primit veste că la capătul pădurii vă așteaptă niște tâlhari să vă prade. Dacă nu ați fi întârziat, ați fi fost în mâinile lor."
Întoarseră trăsura și porniră în grabă. Bărbatul zise femeii:
- "Ai văzut că a fost bine așa?"
Femeia nu mai zise nimic, ci mulțumi lui Dumnezeu care îi ferise de tâlhari.
Bețivul si nevasta lui.
O femeie credincioasă avea un bărbat bețiv.
Mai în fiecare seară, el venea beat acasă și asuprea pe nevastă-sa și pe copii.
Femeia, în loc să-l urască pentru faptele lui, dimpotrivă: se ruga necontenit lui Dumnezeu să-l întoarcă pe calea cea bună.
Bărbatul, cu cât vedea pe femeia lui supusă și bună, cu atât se înfuria mai tare și o bătea fără milă.
Într-o zi, el, ieșindu-și din fire, răcni la ea:
- "De ce taci? De ce nu mă lovești și tu pe mine? De unde ai tu puterea asta?"
Iar femeia îi răspunse:
- "Puterea asta o am de la Domnul Iisus!
Atunci omul, înfrânt și rușinat, îi zise:
- "Tot tu ești mai tare ca mine!
Și din ziua aceea, bărbatul s-a întors la calea cea bună, pe urma bunătății și rugăciunilor nevestei sale.
În vremea marelui război, un soldat austriac a căzut prizonier la ruși.
Soldatul acesta credea cu putere în Maica Domnului și, când a plecat la război, și-a atârnat de gât, sub haină, o iconiță a Maicii Domnului, dăruită de mama lui.
Rușii se purtau foarte aspru cu prizonierii austrieci. Prinzând pe acest soldat, îi sfâșiară hainele de pe el și se pregăteau să-l bată. El ceru ajutor Maicii Domnului. Despuindu-l, rușii dădură cu ochii de iconița del a gâtul prizonierului.
De îndată, se opriră: iconița strălucea cu putere. Atunci, fără să vrea, începură asupritorii să se închine la iconiță. Mai veniră și alți ruși și, cum veneau, se închinau și ei. Pe urmă, luară pe prizonier și-l îngrijiră, purtându-se bine cu el.
Și așa, cu ajutorul Maicii Domnului, soldatul acela a scăpat teafăr din război, iar când a ajuns acasă, a povestit tuturor minunea aceasta.
Valent, împăratul eretic, trimise într-o zi la Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareii, pe dregătorul Modest, să-l îngrozească cu grele amenințări, de nu va da biserica dreptcredincioasă în mâinile ereticilor arieni. Atunci Sfântul Vasile a zis lui Modest:
- "Vrei averile mele? Ia-le: pe mine nu mă vor sărăci, pe tine nu te vor îmbogăți. Zdrențele de pe mine și ceasloavele mele chibzuiesc că nu-ți fac nevoie. De izgonire nu mă tem: tot pământul e al lui Dumnezeu. De caznele la care vei fi vrând să mă pui, nici o grijă nu port, ci mai vârtos ți-oi mulțumi, căci mai degrabă mă vei trimite astfel la Dumnezeu."
Modest a mers la împărat și i-a spus acestea. Împăratul văzând o asemenea mare virtute, a poruncit să-l lase în pace.
Un călător mergea odată printr-un ținut cald, ai cărui locuitori nu văzuseră niciodată un râu înghețat. Călătorul le spunea cum îngheață apele iarna și cum poți merge cu piciorul sau cu căruța pe gheață ca și pe drum. Deși nu văzuseră niciodată asemenea lucru, oamenii aceia crezură pe călător, cunoscându-l ca pe un om înțelept și cinstit.
Așa e și cu aceea ce ne spune Dumnezeu.
Dacă putem crede pe un semen al nostru despre lucruri pe care nu le-am văzut - cu atât mai mult cuvânt trebuie să credem pe Dumnezeu, care nu minte niciodată.
Un om credincios fiind asuprit de necredincioși, merse într-o zi la duhovnicul său și i se plânse, zicându-i:
- "Ce au cu mine, părinte, de nu mă lasă în pace?"
Părintele, un om bătrân și plin de înțelepciune, îl luă și îl duse în grădină. Acolo se aflau și pomi roditori și alții neroditori.
- lată fiul meu, ai aici pilda vieții. Crezi tu oare că aruncă cineva cu pietre în pomii aceștia cari au numai frunze? Nu, fiule - oamenii aruncă cu pietre numai în pomii cu roade. Fii vesel că te asupresc oamenii - căci asemeni pomului cu roade ești.
De-atunci, omul acela nu s-a mai văitat de asupririle semenilor.
Într-o zi, în mijlocul corbilor, s-a aflat unul alb.
Când l-au văzut, corbii cei negri au început asupra lui un croncănit nemaiauzit:
- "Ce cauți în mijlocul nostru? Cine ești tu? Ai venit să ne rușinezi?'"
Corbul cel alb nu înțelegea de ce se pornise prigoana aceasta împotriva lui.
Pe urmă, a înțeles el că toate acestea erau din pricină că nu semăna cu ei.
Așa se întâmplă și cu omul credincios care-și duce viața între necredincioși.
Corbul cel alb este o necontenită dojană pentru cei negri.
De câte ori începem un an, o lună, o zi, bine este să ne întrebăm pe noi înșine: "Ce lucruri bune am făcut? Ce lucruri rele am săvârșit? Ce ajutor am dat semenului meu în suferință? De câte ori m-am îmbătat? De câte ori am suduit? Ce minciuni am grăit? Pe câți am înșelat? De câte ori am călcat pragul crâșmei și de câte ori pe acel al bisericii?
Nespus de multe și pline de învățătură răspunsuri vom căpăta la aceste întrebări.
Într-o țară trăia o femeie care până pe la patruzeci de ani dusese o viață păcătoasă. Cu toate că avea ochi trupești buni, ea nu vedea cu duhul. Era o oarbă sufletește și, din pricina aceasta, ducea o viață ticăloasă. Ducând o asemenea viață, s-a îmbolnăvit și și-a pierdut vederea. Atunci s-a petrecut o minune.
A început, în orbirea ei, să vadă bine cu ochiul lăuntric.
Și și-a văzut, astfel, toate păcatele mai dinainte.
Într-o zi, niște vecini o căinau, zicându-i: - "Sărmana de tine!"
Ea însă, le-a răspuns:
-"Nu-s de plâns, dragii mei. Eram de plâns când vedeam. Dumnezeu mi-a trimis această învățătură ca, nemaivăzând cu ochii trupului, să văd cu cei ai sufletului. Acuma văd ce grele păcate am făcut, nu mă plângeți pe mine, ci pe cei cari cu toate că văd, sunt orbi!
Iată ce învățătură luminoasă poate ține o femeie oarbă.
Cele două spice.
Cu omul bun și credincios se întâmplă ca și cu spicul plin.
Soarele coace spicul plin, pe când pe cel gol îl usucă. Așa și Dumnezeu: ajută pe cel credincios, îl "coace" în vrednicie și în credință, pe când cel necredincios se "usucă" în păcate, ajungând în netrebnicie.
Cum e mai bine?
Un necredincios era căsătorit cu o credincioasă.
Ei aveau o fată.
Într-o zi fata se îmbolnăvi greu și, simțind că se apropie moartea, luă într-o mână măna tatălui și în cealaltă pe a mamei.
Le zise:
- Tată, tu m-ai crescut în necredință, tu mamă în credință. Dacă e să mor, întru care să mor?
Tatăl, plin de căință și cu lacrimi în ochi, îi răspunse:
- De este să mori, mori în credința mamei tale!
fata s-a însănătoșit, iar tatăl s-a întors la credință.
Un preot se plimba pe malul unui râu.
La un loc, întâlni pe o credincioasă de-a lui, spălând în râu.
O întrebă:
- "Ce ai înțeles, femeie, din propovăduirea mea de duminica trecută?"
Femeia răspunse sincer:
- "N-aș putea lămuri..."
Preotul se mâhni și-i zise:
- "Atunci am vorbit zadarnic pentru d-ta..."
Femeia, care era o bună credincioasă, îi răspunse, arătând pânza ce spăla:
- "Pânza pe care apa o face așa de curată, știe ea ceva de apă? De ajuns că apa trece prin ea și-o face albă... Așa și cu predica sfinției tale ... De ajuns că trece prin sufletul meu și îl curăță ...
Preotul se înveseli și lăudă pe femeia credincioasă.
Cine ave urechi, să audă!
Un om spunea într-o zi unor prieteni:
- "Pe mine m-a întors la credință o muscă."
Mirați, prietenii ziseră:
- "Cum așa?"
Omul povesti:
- "Eu la biserică mă duceam când și când, dar mai mult să ascult cântările. Când începea preotul să vorbească, îmi astupam urechile cu degetele. Într-o duminică, stând așa, în împietrire, o muscă mi se puse pe nas. O dădui de o parte și iar îmi astupai urechile. Ea s-a întors din nou și iar am alungat-o... Dar tocmai atunci, auzii vorbele: "Cine are urechi de auzit, să audă!". Așa de tare m-au atins în suflet aceste vorbe, că n-am mai dus degetele la ureche... Și de-atunci, mi s-au deschis și urechile duhului, și m-am întors la credință... Și iaca așa, o muscă m-a adus la Domnul.
Într-o familie de oameni credincioși din Scandinavia, tatăl obișnuia ca în fiecare seară să citească din Biblie tuturor celor din casă adunați în jurul mesei.
Într-o seară, tatăl deschise și citi vorbele Mântuitorului: "Iată Eu stau la ușă și bat." Auzind acestea, copilul cel mai mic al casei se sculă repede și, pe deplin încredințat că așa este precum citise tatăl, se duse către ușă să deschidă.
Tatăl îi zise:
- "Ce vrei să faci?".
Copilul răspunse:
- "Mă duc să deschid Domnului, că dacă nu mă duc, El pleacă".
Toți ai casei se cutremurară de credința copilului.
Așa trebuie să ne grăbim și noi să deschidem ușa inimii noastre, Celui ce ne spune fără încetare și cu dragoste: "Iată Eu stau la ușă și bat."
Într-o zi, un ofițer zise în fața plutonului său:
- "Să iasă afară rotarii!"
Ieșiră înainte câțiva soldați și ofițerul a început a-i întreba pe fiecare unde a învățat rotăria și cât se pricep.
Ajunse Ia un soldat, pe care îl întrebă:
- Și tu ești rotar, băiete?"
- Eu nu sunt rotar "
- Atunci de ce-ai ieșit?"
Soldatul i-a răspuns:
- "Pe mine mă cheamă Rotaru, dar n-am fost rotar în viața mea.
Așa e și cu mulți creștini din ziua de azi: își zic creștini, dar nu-s creștini, după cum nu era rotar acel soldat, pe care, totuși, îl chema Rotaru.
Pe un ogor, erau doi muncitori: unul plin de credință, iar celălalt dimpotrivă, vândut satanei.
Stăpânul ogorului stătea cu ei și-i priveghea.
De la o vreme, stăpânul plecă.
Muncitorul necredincios grăi celuilalt:
- "Hai să ne culcăm la umbră, că doar a plecat stăpânul".
Credinciosul îi răspunse atunci:
- "Al meu e încă aici, și duse mâna spre cer.
Era odată un general care, cu toate că nu avea suflet rău, era însă supus mâniei. Din te-miri-ce îl cuprindea mânia.
Și cu toate acestea, el o biruia.
De fiecare dată când simțea că se apropie valul acesta rău, el se oprea din vorbă și încet, își băga mâna dreaptă în buzunarul tunicii.
De îndată, ca prin farmec, mânia se potolea - și el, zâmbind, dojenea părintește pe cel care-l supărase.
Pentru aceasta, era foarte iubit și cinstit de toți ofițerii și soldații.
Unul din tinerii ofițeri de sub comanda lui, care băgase de seamă mișcarea pe care generalul o făcea ori de câte ori vreo pricină de mânie se ivea, fu prins de-o vie curiozitate să afle taina acestei mișcări. Mergând într-o zi la casa generalului spre a-i aduce niște hârtii, văzu în cuierul din vestibul una din tunicile lui. Dorind cu putere să, afle dezlegarea întrebării, vârî mâna în buzunarul drept al tunicii.
Dădu peste un mic obiect. Îl scoase. Uimit, privi: era o cruciuliță de abanos. Atunci ofițerul pricepu de unde venea puterea de stăpânire a generalului.
CUMPĂTAREA
Două urechi și numai o gură
Un înțelept fu întrebat odată:
- "De ce i s-au dat omului două urechi și numai o gură?
El răspunse:
- "Ca să audă mai mult decât să vorbească".
Un rege din vechime trecu odată pe ogorul unui țăran care muncea voios.
Regele îl întrebă:
- "Cât câștigi?"
Omul îi spuse o sumă mică.
- "Și-ți ajunge atât?"
- "Nici nu-mi trebuie tot. Ci cu o treime plătesc datoriile, iar pe alta o pun cu dobândă
Mirat, regele îi zise:
- "Cum așa?"
- "Bine: o treime o dau părinților care m-au crescut, iar pe cealaltă o strâng pentru copii, și numai o treime o folosesc pentru mine".
Regele s-a bucurat de răspunsul omului și l-a mal întrebat:
- "Cine te-a învățat aceasta?"
Omul răspunse:
- "Bunul Dumnezeu "
Regele a strâns mâna muncitorului, îndemnându-l să nu părăsească niciodată un asemenea bun obicei.
Când a plecat de-acasă, singur în lume, tânărul a zis mamei sale:
- "Ce tovarăș de drum să-mi iau în viață, mamă, ca sa ajung la izbândă?
Și mama luând în palme capul copilului pe care-l crescuse în frica lui Dumnezeu, i-a șoptit, plângând, un nume la ureche.
Și tânărul a răspuns:
- "Bine, mamă, așa voi face și a plecat.
Pe drum, întâlni o umbră luminoasă care-i șopti:
- "Vrei să mergi cu mine?"
- "Cum te cheamă?"
- "Eu sunt Slava." Și tânărul răspunse: Nu-i acesta cuvântul pe care mi l-a spus mama."
Și întâlni altă arătare atrăgătoare. Eu sunt plăcerea. Și tânărul i-a răspuns la fel:
- "Nu-i acesta cuvântul pe care mi I-a șoptit mama". Și a întâlnit mai încolo: Banul, Mândria - și le-a răspuns și lor tot așa.
Și târziu, a mai întâlnit pe un călător care i-a spus:
- "Vrei să-ți fiu tovarăș de drum?"
- "Cum te cheamă?"
- "Datoria... " - și tânărul i-a zis:
- "Da, merg cu tine, fiindcă acesta-i cuvântul pe care mi l-a șoptit mama Ia plecare".
DIAVOLUL
Oaspetele cel urât
Erau odată trei oameni lacomi și răi, care, trecând printr-o pădure, aflară o comoară cu bani de aur. Temându-se să iasă din pădure ziua, hotărâră ca acel mai tânăr dintre ei să meargă până la satul apropiat și să le aducă de mâncare și, pe urmă, tustrei să iasă, noaptea, din pădurea aceea.
Ajungând în sat, tovarășul se gândi: De ce să împart comoara cu ei? Am să pun otravă în mâncarea pe care le-o duc, și să rămân eu singur stăpân pe comoară. Și a otrăvit mâncarea.
Ceilalți doi care au rămas în pădure se sfătuiră: De ce să împărțim noi comoara cu celălalt? Când va veni, îl vom ucide, și comoara ne rămâne numai nouă.
Și așa făcură. Când tovarășul veni din sat, ei săriră asupra lui și-l uciseră.
După aceea se puseră să ospăteze din mâncarea adusă de tovarășul lor și, firește, peste puțin muriră.
Deîndată, comoara de aur se prefăcu în fum.
Era chiar diavolul.
Într-o zi, un om ducea un porc la tăietoare. Ca să-l facă să meargă de bunăvoie, omul îl înșela dându-i, din mers, câteva boabe de porumb. Arunca două, trei boabe, porcul se repezea la ele, le mânca, omul iar făcea câțiva pași, iar arunca puține boabe, porcul iar se repezea.
Și așa, până ajunse la abator, unde mi ți-l prinse pe porc și-l buși la pământ. Zadarnic acuma porcul covițăia și se zbătea, era prea târziu, îl aștepta cuțitoaia.
Tot așa își bate joc satana de unii din noi. EI nu ne duce spre pieire cu puterea, ci cu înșelăciunea. El ne aruncă câteva boabe de desfătare lumească și așa, încet-încet, până ce ne aruncă în măcelăria cea de foc. Și noi mergem de bună voie, în loc să-i vedem înșelătoria și să scăpăm astfel de păcat și de pedeapsa cea de veci.
Noaptea se lăsase peste așezarea omenească. Dihania cea neagră, cu păr de lup, cu coarne de bivol, cu coadă de câine, cu ochi de foc - diavolul - se coborî din văzduhuri să caute și să capete duhuri. Avea în mână un toiag noduros, mai înalt ca el și plin de noroi.
Merse în dreptul unei crâșme, - privi, văzu - și se bucură foarte tare. Bătu cu toiagul în pământ - și zise:
"Ai mei ,sunt!...
Trecu în fața unei case, în care doi oameni se certau cu vrăjmășie. Dădu din cap, lovi cu toiagul - și murmură:
"Și aceștia-s ai mei!"
În dreptul unei ferestre văzu pe mai mulți în jurul unei mese, jucând pe bani și privindu-se între ei cu dușmănie. Dihania își zise: "Bună recoltă în astă seară!..."
Și așa, trecu pe lângă multe case, bucurându-se.
Când crezu că nu mai are pe unde trece, ajunse în fața unei ferestre mici, luminată slab. Deodată, neagra dihanie, începu să urle, vărsând pe nări cenușă și din ochi foc. Apoi ridicând toiagul în sus, începu să urle cu deznădejde. Ce văzuse? O mamă își legăna încet copilașul, iar deasupra leagănului, icoana Domnului Iisus împrăștia pace și siguranță peste tot...
Un tâmplar necredincios avea o calfă tânără, care, dimpotrivă, era credincioasă.
În fiecare dimineață se scula cu un ceas mai înainte de începerea lucrului și citea din Sfânta Scriptură.
Prinzându-l stăpânul într-o zi, îi zise, împins de ghiesul diavolului:
- De astăzi înainte te vei scula cu un ceas mai devreme și vei începe lucrul de îndată... "
Calfa nu zise nimic, dar a doua zi se sculă cu două ceasuri mai de vreme ca de obicei și, petrecând un ceas în citirea Sfintei Scripturi, începu lucrul așa cum voia stăpânul.
Dar prinzându-l din nou, stăpânul, sfătuit de împotrivitorul diavol, îi ceru să se scoale cu două ceasuri mai devreme.
Calfa tăcu, dar avu grijă să se scoale cu trei ceasuri mai devreme, din care unul îl petrecu în citirea cărții sfinte.
Stăpânul văzând atâta credință la calfa sa, avu o mare părere de rău în suflet, și învins de calfă, începu a se apropia încet de Sfânta Scriptură, devenind și el un credincios.
Și așa, diavolul a fost înșelat în așteptarea lui.
Trei prieteni are omul.
Unul din ei îl părăsește când moare. Acesta este averea. Celălalt îl părăsește când omul e coborât în mormânt. Sunt rudele. Și numai cel de-al treilea nu-l părăsește niciodată, ci-l întovărășește și dincolo de mormânt; este Domnul și Mântuitorul Hristos, Care merge și ne apără în fața Tatălui ceresc, cerându-I iertare pentru păcatele noastre.
Care dintre acești trei prieteni este cel mai bun?
Un creștin, nu prea tare în credință, întrebă într-o zi pe un preot:
- Nu pot înțelege, părinte, cum de nu este batjocorită și însulițată dumnezeirea Domnului Hristos, când păgânii i-au batjocorit și însulițat trupul?"
Părintele i-a răspuns:
- Fiule, se întâmplă aici întocmai ca și cu pomul luminat de soare. Când tai pomul, oare tai și lumina din jurul lui? Nu. Așa e și cu Mântuitorul. Oamenii puteau să-I batjocorească trupul Său de om, dar nu și pe Dumnezeu Care sălășluia în El.
Într-o zi a venit la Sfântul Macarie un om și i s-a plâns:
- "Ce să mă fac, cuvioase, că mă supără gândurile și mă îndeamnă la lenevie?"
Iar Macarie i-a răspuns:
- "Zi așa gândurilor taIe: eu viețuiesc aici pentru Iisus Hristos...
Și astfel făcând, omul acela a scăpat de lenevie.
- "Nu înțeleg cum S-a jertfit Mântuitorul pentru noi", zicea într-o zi un om către altul.
CestălaIt, fiind mai zidit în învățătura Domnului, i-a povestit așa:
- "Într-o țară depărtată, în vremea unei revoluții, un tânăr a fost condamnat la moarte. Tatăl său ca să-l scape, s-a furișat în temniță și dându-se drept fiul său, de vreme ce avea întocmai același nume cu el, l-a liberat pe fiu și a doua zi a mers el la moarte. Atâta dragoste a avut tatăl pentru fiul său, încât, ca să-l scape cu viață, a primit el moartea în locul fiului. Asemenea este și cu jertfa Mântuitorului nostru. Ca să ne dea viață bună și curată, S-a jertfit El pentru noi, cu atâta condiție: să-i urmăm învățătura "
Omul cel slab în credință a înțeles, și de atunci s-a întemeiat și el mai cu putere în învățătura Mântuitorului nostru.
Un împărat avea o întinsă împărăție.
Intr-o zi, supușii unui ținut întreg se răzvrătiră împotriva împăratului.
Se ținu atunci un sfat mare.
Unii sfetnici ziseră că să se pornească război împotriva răzvrătiților, alții ca să li se dea pedepse grele.
Singur fiul împăratului, zise:
- "Tată, lasă-mă să mă duc eu la ei. Cred că prin răbdare, bunătate și iubire, să-i aduc iarăși la ascultare."
Tatăl răspunse:
- Tu ai dreptate, fiul meu.
Și fiul a plecat și, făcând așa precum a zis, a împăcat pe cei răzvrătiți.
Împărăția întinsă e lumea, împăratul e Dumnezeu, cei răzvrătiți împotriva împăratului suntem noi, iar fiul împăratului e chiar Mântuitorul nostru Iisus Hristos; prin jertfa Lui de iertare și dragoste, ne poate împăca cu Dumnezeu, dându-ne astfel mântuirea din păcate.
Era un om, care s-a hotărât să stea în slujba "celui mai tare..."
A mers, așadar, și s-a pus în slujba primarului din sat. Dar după puțin, a aflat că primarul stă la ordinele prefectului. A aflat însă că și acesta știe de poruncile ministrului. A mers și i-a slujit acestuia. Dar nu după multă vreme, a aflat că peste ministru, mai mare este împăratul. A purces la el, și s-a pus în slujba lui, ca fiind cel mal tare decât toți.
Dar într-o zi, omul a auzit din gura împăratului că și acesta se teme de diavol și de puterea lui.
Atunci, omul nostru s-a lăsat de slujba împăratului și căutând pe diavol, s-a făcut lui slugă.
Într-o zi însă, omul a auzit pe diavol zicând: "Ce tare aș fi eu, dacă, n-ar fi Iisus Hristos!"
Aflând aceasta, omul s-a gândit să se pună în slujba lui Hristos. A început așadar să-L caute...
Și pe când mergea pe cale, iată că a întâlnit pe un bătrân, care i-a zis: "Vrei să afli pe Hristos? Haide cu mine.
Și l-a dus în casa văduvei, - în sălașurile orfanilor, în spitale, în închisori și arătându-i pe cei ce sufereau, i-a zis: De vei sluji acestora, lui Hristos vei sluji
Și de atunci omul acesta a aflat pe cel mai tare și a rămas pentru totdeauna în slujba Lui.
Un creștin credincios, se ruga într-o zi: "Vino, Doamne Iisuse, măcar odată în casa mea! ... " Noaptea următoare, în vedenie de vis, Domnul i-a spus: "Voi veni mâine în casa ta!"
Credinciosul s-a apucat a doua zi dimineața să-și pregătească locuința în așteptarea Domnului. A curățit peste tot, a făcut bucate alese - toate, ca pentru un oaspete atât de mare și de drag.
Și, - s-a pus să aștepte. Afară era frig și ninsoare. Pe la prânz, iată că în dreptul casei lui, s-a arătat un drumeț bolnav și flămând. Creștinul l-a primit, i-a dat de mâncare și l-a îngrijit. Acela, a plecat pe urmă...
Peste puțin, alt călător s-a ivit: o femeie văduvă, sărmană, care neavând de mâncare pentru cei trei copii ai ei, cerșea din casă în casă. Omul a primit-o și pe ea, a ospătat-o și a încărcat-o de daruri pentru copii. Pe urmă, a plecat și ea...
Spre seară, s-a arătat alt călător: era un biet creștin, care, din dragoste pentru Domnul, mergea prin sate și vindea cărticele sfinte. Era înghețat și flămând. Și l-a primit, găzduindu-l peste noapte.
Aproape de a se culca, omul nostru a zis, cu mâhnire, rugându-se: "Doamne, Te-am așteptat și n-ai venit! Dar când a adormit, Domnul i s-a arătat în lumină de aur și i-a zis: "Fiul meu și copile, ieri te-am vizitat de trei ori. Și văduva necăjită, și drumețul cu cărți sfinte, Eu eram".
A doua zi credinciosul a mulțumit lui Iisus, și L-a rugat să vină cât de des la el.
Era un creștin, care, ori de câte ori preotul îi făcea vreo chemare, răspundea la fel: "N-am timp, părinte...
- "Fiule, îi zicea părintele, de ce nu vii la biserică?
Iar el îi răspundea:
- "N-am timp, părinte!" Altădată, părintele iar:
- "De ce nu te spovedești și nu te împărtășești, fiule?"
Și el, la fel:
- "N-am timp, părinte
Și a trecut, așa, o vreme îndelungă, în care, omul nostru n-a avut timp deloc pentru sufletul său.
Într-o zi, părintele îl întâlni, trist și necăjit, blestemându-și viata, zicând:
-"Toți m-au părăsit - sunt un nenorocit!
Atunci părintele, cu glas blajin de imputare, i-a zis:
- "Fiule, iată că toți aceia pentru care ai avut timp, te-au părăsit acum... Află că singur Acela pentru care n-ai avut niciodată timp, te așteaptă, încă, să vii
- "Și unde l-aș putea găsi, părinte?"
- "Este Cel pe care L-ai uitat tu: Iisus Hristos - Cel pururea viu pe altarele tuturor bisericilor Lui
Și de atunci, omul acela a avut timp pentru Dumnezeu și a aflat fericirea vieții.
Într-o zi, la o expoziție de pictură, lumea admira un tablou foarte frumos: "Iisus Hristos bătând la ușă".
-Toți cei de față felicitară pe pictor lăudându-i, pe lângă arta cu care era făcut tabloul, și mireasma de credință ce se desprindea din el.
Numai unul din privitori găsi tabloului o greșeală. Zise: .
- "Vedeți ușa? Ea are o greșeală, care sare în ochi... Ceilalți întrebară:
- Ce greșeală?
Acela zise:
- "Ușa nu are ivăr pe dinafară.
Priviră cu toții, așa era.
Atunci pictorul răspunse:
- "Nu e greșeală. Nu am vrut eu să-i pun ivăr. Toți se mirară.
Pictorul urmă.
- "Iată de ce: Domnul Hristos doar bate la ușa inimii noastre, El nu deschide. Așa că nu e nevoie de ivăr decât pe dinăuntru. Fiecare, slobod este a deschide sau nu ușa, când aude pe Hristos bătând... Aceasta-i lămurirea...
Toți cei de față rămaseră pe deplin mulțumiți.
O mamă obișnuia să vorbească adesea copiilor ei despre suferința Domnului Hristos. Le zicea:
- "Să știm să suferim și noi ca El, și El ne va ajuta să scăpăm de suferință".
Și mai ales, despre drumul calvarului le vorbea mama lor.
Copiii ascultau - și se minunau.
Într-o zi, unul din ei se îmbolnăvi.
Mama îl puse în pat - și fiindcă îl durea capul - îi puse pe frunte o bucată de pânză înmuiată în oțet.
Lăsându-l singur, mama îi spuse să stea liniștit și se va face sănătos.
După puțin, mama intră din nou în odaie ca să ia ceva. Dar se opri în prag, și privi spre copil, mirată.
Copilul ridicase pânza de pe frunte și o sugea.
Mama îi zise:
- "Ce faci?"
El răspunse:
- "Fac ca și Domnul Hristos: beau oțet, - să sufăr ca El
Mama își simți obrazul plin de lacrimi. Veni la el și-l mângâie, zicându-i:
- "Te vei face sănătos mai degrabă, copilul meu. Și, într-adevăr, peste puțin, copilul s-a făcut sănătos.
Spunea unul din cei adunați acolo:
"Ați auzit ce-a făcut acel fiu nerecunoscător?" Și povesti așa:
- "Cu toate că tatăl său l-a iubit peste măsură de mult și l-a încărcat cu toate bunătățile, el l-a asuprit mereu, până ce acum l-a legat, l-a bătut și l-a alungat din casă, scuipându-l și batjocorindu-l...
Toți cei de față, într-un glas, strigară:
- "Împotriva unui asemenea fiu, ar trebui să sărim toți - și să-l ucidem cu pietre."
Un credincios, care tăcuse până atunci, grăi:
- "Drept e, asemenea faptă este spre pedeapsă, - dar, iubiții mei, mai înainte de a lua piatra să dăm în el cred că ar fi bine să aruncăm asupra noastră înșine.
Mirați, ceilalți întrebară:
- "Cum? De ce?"
Omul răspunse cu durere:
- "Fiindcă și noi avem un tată care ne iubește peste măsură și ne încarcă cu toate bunătățile, și la fel ca fiul cel nerecunoscător facem și noi: Îl asuprim, Îl batem, Îl legăm, Îl scuipăm și-L alungăm prin faptele noastre. Este, știm prea bine, Domnul nostru Iisus Hristos, ai cărui fii nerecunoscători suntem noi... Așa că, mai întâi, asupra noastră piatra..."
Cei de față căzură în grea tăcere, ținându-și capetele aplecate și încruntându-și frunțile.
O mamă și opt copii
O mamă avea opt copii. Cineva o întrebă:
- "Cum faci de-i poți hrăni pe toți?
Mama îi răspunse:
- "Îi iubesc din tot sufletul."
Altul o întrebă:
- "Câți copii îmbraci și hrănești?
- "Dacă îi iubesc, nu-i mai număr."
Erau odată doi vecini: unul rău, care umbla în căile diavolului, și celălalt era bun, umblând în cele ale lui Dumnezeu.
Într-o zi vecinul rău, ca să-și bată joc, umplu un coș cu tot felul de murdării și-l aruncă în curtea celuilalt, zicând:
- "Iaca, să aibă ce mânca!"
Vecinul, văzând aceasta, s-a dus în târg, a luat un coș nou și venind acasă, l-a umplut cu cele mai frumoase poame din grădina sa.
Pe urmă, a chemat la gard pe copilul vecinului și i-a zis așa:
- "Dă acest coș tatălui tău și spune-i că fiecare dă ce poate și ce are."
Tatăl, care ispitea în dosul ușii, văzu fapta vecinului și-i auzi vorbele. Fu cuprins de-o grea rușinare și, simțind îndemnul lui Dumnezeu, veni la gard și, întinzând mâna vecinului, îi zise:
- "Tu, prietene, ești mai bun ca mine... Iartă-mă, și să fim prieteni buni.
Și de-atunci, așa au fost.
Ca să meargă la biserică..."
Într-o zi de sărbătoare, în mijlocul Londrei, o doamnă de familie bună mergea spre biserică, având cu sine cartea de rugăciuni.
Pe drum văzu o măturătoare de stradă, care stătea tristă. O întrebă:
- "De ce ești tristă?"
Femeia răspunse:
- "Cum să nu fiu? Am căzut de rând azi, - și nu pot merge la biserică...
Atunci doamna aceea; fără să mai stea pe gânduri, zise măturătoarei :
- "Te rog, dă-mi mie mătura. Îți voi ține locul până ce te întorci de la biserică. Iar d-ta ia cartea mea de rugăciuni.
Femeia primi. Doamna luă mătura - iar când trecu pe lângă ea o cunoscută, care, uimită, o întrebă:
- "Ce faci? Mături tu, strada?" ea îi răspunse simplu:
- "Da - ca să poată merge măturătoarea la biserică.
Magnetul iubirii
Era un om foarte fericit. Fața lui totdeauna avea pe ea o strălucire senină iar el mulțumea lui Dumnezeu că l-a învrednicit să fie așa.
Într-o zi, un prieten, necăjit și chinuit de toate urgiile urii, răzbunării, invidiei... îl întrebă cu ciudă:
- "Cum de izbutești tu să fii așa?"
Acela răspunse, glumind:
- "Am cu mine un magnet minunat
- "Glumești, când eu nu-mi văd capul de necazuri!
- "Nu glumesc deloc. Ascultă puțin. Pe când medicina nu ajunsese la perfecționarea de azi, se scoteau, pe vremea războaielor, gloanțele și schijele din trupurile soldaților răniți cu un magnet puternic. El le trăgea la sine și scăpa pe soldat.
- "Ei, și ce are a face asta cu ceea ce vorbim noi?
- "Are foarte mult. Eu am, din voia lui Dumnezeu, un magnet foarte puternic, fără moarte, ca să scot din sufletele celor ce mă urăsc și mă vrăjmășesc, plumbii răutății și ai urii și așa, să-i fac să mă iubească.
- Ce magnet, omule?
- Cel mai bun, pe care ai puterea să-l ai și tu; îl găsești gratis în învățătura creștinească.
- Care-i?
- Magnetul iubirii lui Hristos, singurul cu care putem scoate răutatea din sufletele semenilor noștri."
O femeie îmi istorisi așa:
- "Vezi, domnia ta mâna mea schiloadă? Ei trebuie să-i mulțumesc, că astăzi sunt fericită".
Zise mai departe:
- "Trăiam mai înainte fără mulțumire. Eram întreagă, dar nu eram fericită. Bărbatul meu adesea, uita de mine - și călca alături de calea cea bună. Copiii mei, de asemenea, de multe ori mă supărau prin purtările lor rele. Eu îi rugam plângând, sau îi asupream cu vorbe grele, dar ei nu mă ascultau, neiubindu-mă. Atunci, am zis: "Doamne, fă Tu, așa, ca chiar cu suferința mea, să se întoarcă aceștia, cu dragoste, către mine... Și iată, domnule, Dumnezeu m-a ascultat și eu Îi mulțumesc. Într-o zi, am alunecat, am căzut, mi-am frânt mâna, am mers și mi-au tăiat-o... Văzând acestea, bărbatul și copiii mei, au venit cu dragoste spre mine, îngrijindu-mă... Se vede că izvorul dragostei stătea astupat în sufletele lor, și a venit sfânta suferință - și l-a destupat... Și, de-atunci, eu sunt fericită. Nu mai sunt întreagă, dar mulțumesc lui Dumnezeu, am iubirea celor care mă înconjoară."
Și femeia istorisindu-mi acestea, avea pe față o lumină senină.
Omul e ca și copacul.
Când se abate frigul ispitelor și-al păcatelor peste sufletul lui, îi cad frunzele și florile cele alese, virtutea și credința.
Dar tot ca și copacul, sufletul omului poate să se trezească din nou la viață când vine primăvara credinței, suflarea cea aleasă a Duhului lui Dumnezeu.
Într-o zi un om credincios fu întrebat astfel de un prieten al său:
- "Spune-mi, frate, când omul se întoarce din nou la Dumnezeu, ce daruri încep să lucreze mai întâi în viața lui: credința, căința, frica de iad, nădejdea?" Credinciosul i-a răspuns:
- "Spune-mi, prietene, când o roată începe să se învârtă, care-i spița care pornește mai întâi?"
- "Pornesc toate deodată, răspunse prietenul.
- "Vezi - zise credinciosul - tot așa e când sub bătaia vântului Duhului sfânt, sufletul nostru pornește la un drum nou. Toate darurile cerești și sufletești se pornesc deodată, spre o rodnică lucrare, întocmai ca și spițele roții.
Pasărea-muscă, cea mai mică dintre toate pasările, voia într-o zi să se ridice către soare. Începu să bată din micile ei aripioare, dar sporul ei era neînsemnat. Văzându-și neputința, fu cuprinsă de întristare. Încercă din nou, dar nu izbuti
Și cu cât nu putea să se înalțe, cu atât mai tare era cuprinsă de întristare.
Văzându-i neputința, un vultur îi zise:
- Dacă vrei să ajungi pe piscurile cele înalte, de unde poți vedea toată frumusețea soarelui, urcă-te pe spinarea mea, și eu te voi purta în înălțime." Pasărea - muscă primi - și așezându-se pe spinarea vulturului, se lăsă în voia lui.
Bătând cu putere din aripile lui mari, vulturul o duse acolo unde cu aripioarele ei slabe nu putea ajunge.
Așa este și cu pasărea sufletului nostru...
Ca să ajungem pe înălțimile de unde putem vedea frumusețile cerului și către care nu ne pot duce slabele noastre aripioare sufletești, avem nevoie de aripele cele mari și puternice ale Duhului Sfânt.
Un preot misionar învăța pe niște negri "Tatăl nostru". Unul din ei, îl întrebă:
- Cum? Dumnezeu este tatăl nostru?
- "Da", răspunse preotul.
Mulțumit, negrul zise atunci:
- "Primesc să mă fac creștin, căci noi până acuma știam de Dumnezeul nostru că e un tiran, rău si neîndurător."
Numai religia noastră ne învață că suntem cu toții fiii lui Dumnezeu.
Copilul înțelept
Un gospodar, fiind cercat de nevoi, fu silit să-și mute familia într-o casă mai mică. Nevasta lui, auzind vestea aceasta, plângea. Unul din copii, o întrebă:
- "De ce plângi, mamă?"
Ea se jelui, zicând:
- "De-acuma vom sta intr-o casă mică și urâtă și vom fi săraci.
Copilul o întrebă din nou:
- "Mamă, în casa aceea mică și urâtă, n-are să mai fie Dumnezeu?"
Rușinată de vorbele copilului, mama își șterse lacrimile și nu se mai jelui.
Doi săteni stăteau de vorbă. Unul zicea:
- "Sunt foarte mulțumit de recolta mea, și-ți mulțumesc și dumitale pentru ajutorul ce mi-ai dat la cărat". Celălalt răspunse:
- "Și eu îți mulțumesc că mi-ai dat o mână de ajutor când am secerat.
Un copil al unuia din ei, care se afla de față, zise tatălui său:
- "Tată, dar lui Dumnezeu nu-I mulțumești că ți-a dat recoltă bună?"
Cei doi săteni, rușinați, se priviră și-și ziseră:
- "Copilul are dreptate. Noi am uitat de Dumnezeu.
Într-o familie din Rusia sovietică s-a născut acum zece-cincisprezece ani, un copil.
Tatăl și mama sa l-au crescut în desăvârșita necunoaștere de Dumnezeu.
Copilul s-a ridicat așa, până a ajuns de zece ani. Ajungând la această vârstă, fu cuprins de-o ascunsă suferință. Toți doctorii pe care i-au adus părinții nu puteau afla pricina bolii. Copilul stătea tăcut și plângea mereu.
Într-o zi, mama îi luă și-i zise:
- "Copile, spune-mi ce vrei?"
Atunci, copilul, sughițând de plâns, o rugă:
- "Mamă dragă, dă-mi pe Dumnezeu!
Părinții au rămas înmărmuriți. Și fiindcă n-au înțeles chemarea din glasul copilului, I-au pierdut
Într-o zi, un copil stătea Ia gura unei pivnițe întunecoase, în care se afla tatăl său.
Tatăl îi zise:
- "Copile, aruncă-te înăuntru și eu te voi prinde în brațe.
- "Dar nu te văd, tată.
- El îi spuse:
- "Nu-i nimic, sunt aici, aruncă-te, și eu te voi prinde".
Copilul, încrezător în vorba tatălui său, se aruncă pe gura pivniței, iar tatăl îl prinse în brațe.
Așa e și cu Tatăl Cel ceresc, Care necontenit ne cheamă să ne încredințăm Lui.
Cu toate că nu-l putem vedea, să ne lăsăm cu încredere în brațele Lui.
La un om credincios veni un gospodar, care începu să-și laude nevasta, zicând:
- "Nevasta mea e frumoasă...
Omul credincios scrise atunci un zero pe-o hârtie. Gospodarul mai zise:
- "Femeia mea este bogată "
Credinciosul mai scrise un alt zero la cel mai dinainte.
- "Femeia mea e de neam mare...
Scrise un alt zero.
- Femeia mea e harnică
Alt zero.
- "Femeia mea e casnică...
Iar un zero. Se făcuseră șase de zero. La urmă, gospodarul mai zise:
- "Femeia mea e cu frică de Dumnezeu și-i cu purtări curate."
Atunci omul acela credincios și înțelept, puse in fruntea celor șase de zero, un unu, ceea ce dădu cifra de un milion.
Zise apoi:
- "Da, așa, ai o mare avere la casa d-tale!
Niște oameni necredincioși, vrând să-și bată joc de un cioban care credea în Dumnezeu, l-au întrebat:
- "Arată-ne pe Dumnezeu, și vom crede și noi.
Atunci ciobanul le-a zis:
- "Uitați-vă în soare."
Oamenii cercară, dar, firește, nu putură. Ziseră:
-"Nu putem...
Ciobanul le zise:
- "Apoi dacă voi nu sunteți voInici să priviți în soare, cum veți putea, oare, să vă uitați la Dumnezeu, Cel ce-a făcut soarele, pământul și toate celea?"
Și oamenii aceia tăcură, rușinați.
Un necredincios zise unui om temător de Dumnezeu:
- "Spune-mi lămurit cine este Dumnezeu și voi crede și eu."
Atunci, credinciosul "îi zise:
- "Numără, te rog, până la trei." Acela zise:
- "Unu-doi-trei "
- Nu, nu așa."
- "Dar cum?"
- "Începe cu numărul de dinainte de unu."
- "Nu, se poate."
Credinciosul îi spuse atunci:
- "Tot asemenea îmi ceri și tu să-ți spun cine este Dumnezeu. El a fost mai înainte de a fi lumea, și de aceea mintea noastră cea mărginită nu-L poate cuprinde."
Odată, un om care nu credea în Dumnezeu întrebă pe un credincios:
- "Dacă zici că este Dumnezeu, să-mi spui unde locuiește?
- "Dumnezeu, dragul meu, locuiește pretutindeni, afară de inima ta, că dacă ar fi și acolo nu te-ai mai întreba unde e locuința Lui."
Necredinciosul mai zise:
- "Dacă Dumnezeu locuiește pretutindeni, trebuie să fie mare de tot".
Credinciosul îi răspunse:
- "Dumnezeu e atât de mare încât umple lumea toată, și-i și atât de mic, încât încape și în inima mea".
Necredinciosul a tăcut, rușinat.
Stăteau odată, la sfat câțiva săteni, și între ei se afla și preotul. Unul din gospodari, care ades se fălea că nu crede în Dumnezeu, se jeluia celor ce erau de față că spunând într-o zi copilului său ceva, acesta l-a înfruntat, spunându-i:
- "Tată, eu nu te cred.
Atunci părintele zise gospodarului:
- "De ce te pornești împotriva copilului? El este cu mult mai puțin vinovat decât dumneata."
- "Ce-am făcut eu, de-s așa de vinovat?" l-a întrebat gospodarul.
Preotul îi răspunse:
- "Dumneata te jelui că feciorul nu te crede, dar atunci ce-ar trebui să-ți zică și să-ți facă Tatăl nostru din ceruri, în care dumneata nu crezi? Copilul când te aude mereu hulind pe Dumnezeu, cum ar mai putea crede în dumneata?"
Așa i-a vorbit părintele, și omul a căzut pe gânduri.
Un gospodar avea cinci copii pe care i-a crescut în teama de Dumnezeu. Când au ajuns mari erau toți cuviincioși, muncitori și cu inimă bună. Din pricina aceasta, tot satul îi avea în dragoste și în cinste.
Într-o zi, un om din sat, a întrebat pe acel gospodar:
- "Cum ai făcut dumneata, moșule, de-ai scos copii așa de buni?"
Omul i-a răspuns zâmbind:
- "Apoi să vezi dumneata: pe cel mare l-am învățat eu. Pe urmă, el a învățat pe cel de după el... Aceștia doi au învățat pe cel de-al treilea, cei trei pe-al patrulea și cei patru pe prâslea.
Șăguind mai departe, gospodarul mai zise:
- "Iar pe mine, m-a învățat tata... Cât despre tata și cei mai dinainte, i-a învățat bunul Dumnezeu.
Un om care nu credea în Dumnezeu, avea totdeauna obiceiul să spună că soarele, luna, pământul și lumea întreagă s-au făcut ele singure.
Într-o zi, s-a dus la un vecin, care, spre deosebire de el, credea în Dumnezeu. Necredinciosul a văzut pe unul din pereții casei un covor prea frumos.
A întrebat atunci pe vecin:
- "Cine a făcut covorul acesta?"
Gazda îi răspunse liniștit:
- "Nimeni".
- "Cum așa nimeni?"
Omul îi răspunse liniștit:
- "Uite-așa: eu m-am trezit cu el pe perete, cum îl vezi, el s-a făcut singur, el s-a urcat pe perete, el singur.
Necredinciosul s-a supărat:
- "Vorbești într-aiurea, vecine!"
- "Ba nu vorbesc de loc într-aiurea. Dumneata îmi tot spui că nu-i Dumnezeu, și că soarele, pământul și celelalte toate s-au făcut ele singure. Dacă e așa, atunci și dumneata trebuie să mă crezi pe mine. De ce te-aș crede numai eu, iar dumneata pe mine nu?"
Necredinciosul a plecat nasul în pământ și din ziua aceea n-a mai zis că nu-i Dumnezeu, iar cu vremea a -nceput și el a crede.
Era o vreme ploioasă și rece. La colțul unei străzi, în mulțimea grăbită, un domn bine îmbrăcat urmărea din ochi pe un copil sărman, care - și el - la rându-i, privea cu milă la un cerșetor orb cu mâna întinsă la trecători.
Copilul își scotoci buzunarul și scoase repede un ban, pe care îl dădu în ascuns cerșetorului. Domnul bine îmbrăcat se opri. Copilul făcu doi pași și se opri din nou. Scotoci iarăși săracul său buzunar și furișându-se printre trecători, mai dădu un ban cerșetorului. Pe urmă făcu o mișcare din mâini și din umeri, ca și cum ar fi vrut să zică: "De-acuș nu mai am nici un ban..." - și vru să plece. Dar domnul care-l urmărea, îl opri și-i spuse:
- "De ce ți-ai dat amândoi gologanii?
Copilul, naiv îi răspunse:
- "Pentru hainele mele.
- "Cum așa? îl întrebă domnul mirat.
Copilul zise:
- "Sora mea Ileana mi-a spus că: "Cei săraci sunt servitorii lui Dumnezeu - și dacă le dăm cu dragoste bani - ei se duc la Dumnezeu și le spun de ce avem nevoie. Și eu am nevoie de un rând de haine. De aceea i-am dat bani.
Cu ochii înrourați de lacrimi, domnul acela a zis copilului:
- "Este foarte adevărat ce ți-a spus Ileana! - și luându-l, îl duse într-un magazin de haine și-l îmbracă de sus până jos.
Într-o zi, casa unui credincios fu călcată de hoți, dar, ciudat: hoțul nu luă nimic. Toată casa fusese răsturnată pe dos, - hoțul ar fi putut lua bani și alte obiecte - și cu toate acestea, nu luase nimic. Și doar ar fi putut lucra în voie, întrucât nu era nimeni acasă.
Credinciosul își zise: "M-a păzit Dumnezeu și și-a căutat de treabă.
După o bucată de vreme însă, el primi o scrisoare de la un străin, care zicea așa:
"Eu sunt acela care am vrut să jefuiesc casa dumitale. Am căutat peste tot - am spart sertarele și am răvășit toată casa. Eram gata să iau cu mine lucruri și bani, când am dat cu ochii de icoană. Atunci, s-a petrecut ceva cu mine. Mi-am adus aminte cum în copilărie mă ducea mama la icoană și mă punea să mă închin. Și n-am mai putut să fur. Am fugit rușinat - și de atunci, răscumpăr necontenit. Te rog și pe domnia ta să mă ierți.
Credinciosul a zis nevestei sale:
- "Vezi ce putere au amintirile religioase din copilărie - și ce tainică tărie poartă cu ele icoanele?!
Și amândoi au mulțumit lui Dumnezeu pentru toate.
Un sătean era certat cu altul.
Diavolul îi puse în minte gândul să ucidă pe cel cu care se dușmănea.
Celălalt, care era un om credincios, când se duse la spovedit, spuse părintelui despre această vrăjmășie.
Preotul îl sfătui, că nu va putea să se împărtășească decât numai dacă se împacă cu dușmanul său.
Omul merse atunci la cel cu care era certat, și-i zise:
- "Iată, prietene, am venit să-ți cer iertare și să mă împac cu tine; că vin sfintele Paști și aș vrea să mă împărtășesc.
Celălalt îi răspunse:
- "Bine ai făcut c-ai venit, că uite am să-ți spun că de trei ori te-am pândit la loc dosnic să te omor. Mulțumesc lui Dumnezeu c-ai venit și m-ai ferit astfel de mare păcat. Cu sufletul plin de dragoste, cei doi săteni își dădură mâna, și de atunci rămaseră prieteni buni.
Sfântul Eusebiu mergând într-un oraș unde se aflau mulți necredincioși, fu lovit greu, pe negândite, cu o piatră, aruncată de unul din ei.
Căzu jos și începu să-și dea duhul.
Mai înainte de a muri, fu adus în fața lui, cel ce aruncase piatra. Norodul voia să-l ucidă.
Sfântul Eusebiu îi opri și-i rugă:
- Cruțați-l, că n-a știut ce face... Eu îl iert."
Și după câteva clipe, muri.
Păgânii, care văzură atâta bunătate și iertare, crezură și ei în Hristos și se botezară.
Un stăpân aspru și rău, în vechime, avea doi robi, din care unul era păgân, iar celălalt aflase de dulceața învățăturii lui Iisus Hristos.
Într-o zi, pe când stăpânul lor adormi pe câmp unde se afla cu robii săi la lucru, robul păgân zise prietenului său:
- "Iată, hai să omorâm pe stăpânul cel rău, și să scăpăm de el.
Celălalt însă îi răspunse:
- "Nu, prietene, eu sunt creștin, și Mântuitorul m-a învățat să iert pe cel ce-mi face rău, și dacă pot, să-l și iubesc.
Robul păgân fu atins în suflet de vorbele tovarășului său de suferință, și peste puțin timp se făcu și el creștin.
Un preot misionar făcea cunoscut pe Domnul Hristos, copiilor de negri din Africa. Într-una din zile, vorbindu-le despre luda, le-a zis: "Copiii mei, dacă Iuda, după ce L-a vândut pe Domnul, s-ar fi căit, Domnul l-ar fi iertat, și el nu s-ar fi spânzurat. Așa de mare este iubirea lui Hristos.
Printre copii era unul care, mai osebit, înțelegea propovăduirea preotului - și iubea din ce în ce mai tare pe Iisus.
A doua zi, după ce le-a povestit despre Iuda, preotul i-a întrebat:
- "Spuneți-mi, voi ați fi făcut ca Iuda sau ați fi cerut iertare lui Iisus?"
Toți tăcură. Copilul cel ales, a zis cu îndrăzneală:
- "Eu, părinte, aș fi făcut ca Iuda..."
Preotul rămase surprins și mâhnit.
Zise:
- "Cum? Te-ai fi spânzurat și tu?"
- "Da" - răspunse, aproape lăcrimând, copilul.
Preotul nu mai înțelegea nimic.
Atunci copilul, lăsând să-i curgă lacrimile, zise:
- "Da, m-aș fi spânzurat, dar nu de copac... ci... de gâtul lui Iisus cu brațele mele ca să mă ierte."
Preotul plânse și el.
Doi prieteni vorbeau:
- "Eu - zicea unul - zadarnic cerc să-mi capăt pacea, iertând pe cei ce mi-au greșit.
- "Dacă nu-ți capeți pacea iertând, - răspunse celălalt - înseamnă că nu ai iertat.
- "Ba da - eu am iertat adesea, dar n-am căpătat pacea...
- Prietene, repet: iertarea astfel dată, fără îndoială că n-a fost bună.
- "Ce-i lipsește?"
- Să-ți spun eu, prietene dragă, ce-i lipsește. Adeseori, iarna, soarele bate în plin. Lumina lui e strălucitoare, dar el nu poate încălzi. Îi lipsește căldura. Stai sub strălucirea lui și îngheți. Tot asemenea, iubite prietene, este și cu iertarea. Ca ea să aducă în suflet pacea pe care o dorești, îi trebuie căldura uitării. Dacă iertăm fără să uităm, această iertare nu este iertare, ci-i o vorbă. Numai uitând, iertăm cu adevărat
Prietenul dădu din cap și zise:
- "Iertare și uitare, - de-acum n-am să vă mai despart!
Un tânăr se plângea duhovnicului său, spunându-i:
- "Părinte, sunt necontenit ispitit de poftele trupești, și mare mi-e tulburarea.
Ca să-l liniștească, preotul îi zise:
- "Fiul meu, dacă o pasăre zboară pe deasupra casei tale, n-o poți opri, și nici vreun rău nu-ți poate face. Ci numai dacă vrea să-și facă cuib la tine, e primejdie și trebuie s-o alungi. Așa e și cu ispitele trupului, dragul meu. Câtă vreme ele nu pot prinde sălaș în sufletul tău, nu ai de ce să fii îngrijorat. Fii așadar strajă întru aceasta la ușa sufletului și nu le primi".
Și tânărul a plecat cu sufletul liniștit de la duhovnicul său.
Un drumeț ostenit, găsind în drumul lui o moară, intră în ea să se odihnească. Dar în moară nu se afla nimeni. Pe-o masă se aflau niște bani. Duhul rău îl îndemna să-i ia, iar Dumnezeu îl sfătuia să nu-i ia.
Biruind gândul bun, drumețul porni mai departe, până ce, pe înnoptate, ajunse la marginea unui oraș.
Fiind vreme de vară, el se așeză în dreptul unei porți mari si adormi.
Dimineața când se trezi și văzu poarta aceea, întrebă:
- "Ce este aici?"
Un om din preajmă îi răspunse:
- Aici e pușcărie!
Drumețul zise:
- "Aici aș fi intrat dacă luam banii morarului".
Își făcu cruce și plecă voios spre treaba lui.
Fiind chinuit de duhul slavei sale, pentru darul tămăduirilor pe care i-l dăduse Dumnezeu, Sfântul Macarie ca să-l biruie, a luat un sac și, umplându-l cu nisip, l-a pus în spinare și a început a umbla prin pustie.
Întâmpinându-l un om de neam mare, care-l cunoștea, l-a întrebat:
- "Ce duci, părinte? Dă-mi sarcina s-o duc în carul meu.
Iar Macarie i-a răspuns:
- "Chinuiesc pe cel ce mă chinuiește pe mine și n-a vrut să-i dea sarcina. Asuprindu-se astfel, sfântul a scăpat cu bine de ispită, biruindu-și gândurile de slavă.
Odată Sfântul Macarie (cel din Alexandria) poftise să mănânce niște struguri proaspeți și buni, pe care îi trimisese cineva.
Vrând să-și biruiască pofta, îi trimise unui călugăr neputincios, care poftise și el asemenea struguri.
Dar și acesta, ca să-și înfrâneze pofta, îi trimise altui călugăr și mai slab.
Și așa, unul de la altul i-a trimes, până ce strugurii au ajuns iar la Macarie, întregi și neatinși.
Sfântul, cercetând această întâmplare și aflând că toți frații, deși poftind, se înfrânaseră - mare i-a fost mulțumirea - și, luând strugurii, i-a dat spre mâncare pasărilor cerului.
Era o bătrână într-un sat, căreia nepoții îi spuneau Bunica-închide-ușa.
Porecla aceasta și-o căpătase ea astfel:
Ori de câte ori nepoții ei plecau in oraș, la școli sau la cine știe ce treabă, ea le spunea:
- "Dumnezeu să-ți ajute, nepoate, să poți închide ușile bine".
Iar dacă vreunul o întreba: "Ce uși, bunico?", ea îi spunea:
- "Pe unde vei merge, bagă bine de seamă să-ți închizi întâi ușile urechilor tale la toate șoaptele ispititoare ale satanei. Pe urmă să-ți închizi ușile ochilor tăi: să nu citești cărți rele, pline de otravă și să nu te duci nicăieri unde inima ta se poate otrăvi cu priveliștea ochilor. Tot așa cu ușa gurii. Adu-ți aminte de vorba veche: "Pune, Doamne, strajă gurii mele și ușă de îngrădire buzelor mele". Și mai adu-ți aminte de ce-a spus Mântuitorul că pentru orice cuvânt nefolositor sau rău, omul va da socoteală în ziua judecății. Dar mai presus de toate, nepoate dragă, să-ți închizi bine ușa inimii tale împotriva ispitelor rele. Să lași deschise ușile tale numai pentru Dumnezeu... De vei face așa, noroc mare te va întâmpina în viață.
"Nu pot ... "
Un soldat avea prostul obicei să înjure.
Într-o zi, stând de vorbă cu preotul regimentului, soldatul îi zise:
- "M-aș lăsa de înjurătură, dar nu pot." Preotul îl luă cu sine în oraș și-i zise:
- "Îți dau o sută de lei, dacă tot timpul cât vei fi cu mine nu vei înjura.
Și vreme de două ceasuri, ei se plimbară prin oraș. Soldatul se ținu de făgăduială și preotul îi dădu suta de lei.
Când se despărțiră, preotul îi zise:
- "Tu, prietene, mi-ai spus că nu poți să te lași de înjurătură pentru nimic în lume. Și iată, văd că numai pentru o sută de lei ai putut să nu înjuri două ceasuri. Atunci, cu și mai mare înlesnire te vei lăsa de această rea apucătură, când vei ști că pentru această faptă bună, vei căpăta o răsplată neînchipuit mai mare și mai frumoasă de la Durmnezeu!
Și de-atunci, soldatul acela n-a mai înjurat.
ÎNȚELEPCIUNEA
Bogăția războiul - moartea
Un om mergea pe o potecă. Văzu înaintea lui trei azime.
- Ce să fie?", își zise.
Atunci, se ivi un om bătrân și-i răspunse:
- "Rupe-le, și vei vedea.
Omul le rupse. În una erau câteva fire de grâu, în alta câteva picături de sânge, și în a treia viermi.
- "Ce însemnează acestea?"
Bătrânul îi răspunse:
- "Firele de grâu înseamnă bogăție, sângele război, iar viermii, moarte".
- Și ce rost au ele?
- "Bogăția pune vrăjmășie între oameni. Ei se încaieră și își varsă sângele, iar la urmă, pe toți îi paște putrejunea morții.
Așa se petrece viața oamenilor care nu cunosc pe Dumnezeu.
Un om stricat și bețiv, obișnuia să înjure de toate cele sfinte, și să-și facă țigară din filele Noului Testament.
Într-o zi, țigara i se tot stingea.
Vrând să vadă de ce nu arde, o desfăcu și văzu atunci scris: "Care va fi sfârșitul celor ce nu cred în Evanghelie?"
Omul rămase cu inima străpunsă de această întrebare. Orice făcea, ori de ce se apuca, nu mai putea scăpa de aceste vorbe, care îi ardeau ochii și sufletul.
Curând căzu în grea îndoială, pe urmă îl cuprinse o mare mâhnire pentru toate păcatele pe care le făcuse și Dumnezeu îndurându-se de el, bețivul se prefăcu într-un om plin de credință și de omenie.
Într-un sat, odată, între mulți necredincioși se afla si un om al lui Dumnezeu...
Vremurile erau grele și oamenii se frământau și se jeluiau, de nu mai isprăveau.
Singur numai credinciosul era liniștit și-și căuta de treabă. Într-o zi, unul din consătenii lui îi zise:
- "Cum de poți sta tu așa?"
Iar el i-a răspuns:
- "Întocmai ca voi sunt și eu, dar eu fac ceva în fiecare zi, care mă scoate de sub nevoie...
- "Ce anume?"
- "În fiecare dimineață, mai înainte să pornesc la treabă, privesc în trei părți. Mai întâi mă uit în sus, ca să-mi aduc aminte că acolo e Dumnezeu și mă rog lui. Apoi privesc în pământ, ca să-mi aduc aminte că peste puțină vreme am să mă cobor în el, și pe urmă, privesc împrejur și văd pe alții cari-s și mai necăjiți și mai săraci decât mine... Și așa, pornesc la treabă, mai ușor și mai îmbunat..."
Și ca încheiere, zise consăteanului:
- "Iaca vezi, aista-i tot leacul!
Un creștin spunea unui prieten că el nu înțelege vorbele Mântuitorului: "Voi să fiți din lume, dar să nu fiți ai lumii".
Atunci, prietenul său, care era un om mai zidit în învățătura Domnului, i-a răspuns:
- "Cu oamenii în lume se petrece întocmai ca peștii în mare. Cu toate că apa mării e sărată, peștii nu sunt sărați ca ea. Așa și cu oamenii, ei pot să trăiască în lume, fără să ia "sărătura ei", adică păcatele ei".
În mijlocul Africii se afla un preot creștin, dus acolo să propovăduiască la necredincioși învățătura lui Iisus Hristos.
Într-o zi, veni la el un negru și-i ceru să-l încreștineze și pe el.
Preotul îl întrebă:
- "De unde cunoști tu creștinismul, căci nu te-am văzut niciodată la predică?"
Negrul îi răspunse:
- "Adevărat, niciodată n-am auzit despre creștinism, dar am văzut. Vecinul meu era un om rău, se îmbăta, fura si-si bătea nevasta. Dar de când s-a făcut creștin nu mai bea, nu mai fură si nu-si mai bate nevasta. Mi-am zis atunci că, creștinismul trebuie să fie ceva foarte bun...
Pe timpul împărăției romane, un rob care ținea mult la stăpânul său, văzând că dușmanii lui au izbutit și l-au condamnat la moarte, s-a hotărât să-l scape chiar cu jertfa vieții.
S-a dus de grabă acasă, a îmbrăcat hainele stăpânului său și, înfățișându-se acelor dușmani, le-a zis:
- "Iată, eu sunt cel pe care voi l-ați osândit la moarte, luați-mă și ucideți-mă!"
Ei l-au luat și i-au ucis.
Tot asemenea s-a jertfit Mântuitorul nostru pentru noi. Când a văzut că după păcatele noastre suntem sortiți la o moarte veșnică, s-a îmbrăcat în chipul nostru, s-a pus cu deplină voie în fața dușmanilor și a murit pentru noi.
Un gospodar cumpăra lucruri mărunte, pe datorie, de la o dugheană. Părându-i-se că mărunțișul ce datora nu-i lucru de seamă, a lăsat zi de zi și n-a plătit mărunțișul acela, care se făcuse datorie mare, pe care acuma n- o mai putea plăti...
Stând într-o zi acasă, mâhnit de gândul că nu mai poate plăti datoria, iată că vine la el negustorul și-i spune o mare bucurie: a venit un prieten bun al datornicului și i-a plătit toată datoria.
Nespusă a fost bucuria omului.
Așa e și cu datoria păcatelor noastre. Le-am adunat zi de zi, zicând că-s mărunte și nu se bagă de seamă, și datoria s-a făcut cât un munte.
Și a venit atunci la dugheana datoriilor noastre, un prieten mare și bun, care a plătit datoria în locul nostru.
Acesta este chiar Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care, prin Jertfa Lui, ne curăță de toată păcătoșenia, numai să vrem să gustăm din această Sfântă Jertfă, urmându-i învățătura în Sfânta Lui Biserică.
O vulpe văzu o grădină încărcată cu tot felul de bunătăți.
Pofta ii era mare, dar vulpea nu avea pe unde să intre. Dibuind, găsi o spărtură.
Ca să poată intra prin spărtură, posti trei zile și pe urmă intră.
În grădină, se puse bine pe mâncat. Când fu să iasă, iar nu putu.
Se puse din nou trei zile la postire.
Când ieși, își zise: "Ce-am făcut proasta de mine? Cum am intrat, așa am ieșit... Și s-a rușinat.
Așa e și cu noi.
Cât de mult ne asuprim ca să punem mâna pe lucrurile lumii acesteia, și - tot ca și vulpea - trebuie să le lăsăm pe toate când plecăm din lumea aceasta.
- "Cum a putut naște fără stricăciune Sfânta Fecioară Maria pe Domnul nostru?" întrebă un om pe un preot.
Preotul îi răspunse:
- "Lumina soarelui trece prin geam - și vine la noi fără să strice sticla geamului. Tot asemenea Lumina vieții a trecut prin Maica Preacurată, fără să-i strice trupul."
Cum scăpăm de mânie
Un gospodar avea răul obicei să se mânie lesne. Din te-miri-ce, se mânia. Iar după ce făptuia la mânie, îi părea tare rău.
Văzând, că nu poate scăpa de mânie, merse într-o zi la preot și-i spuse năduful.
Părintele îi zise:
- "Iată ce te sfătuiesc: când îi simți că-ți vine mânia, să zici așa: "Iartă-mă, Doamne, că nu știu ce fac!" și să și ieși din casă, de te vei afla atunci în casă, sau din ogradă, de vei fi în ea, sau de vei fi pe stradă, să intri în biserică."
Gospodarul făcu așa. De câte ori îi venea mânia, el se rușina în fața lui Dumnezeu și pleca de unde se găsea. N-apuca s-ajungă la o aruncătură de băț de unde îl cu- prinsese mânia, și se și liniștea.
Așa azi, așa mâine, sufletul gospodarului se prefăcu așa de tare, că de se mai întâmpla să-l cerce mânia, el surâdea și-și căuta de treabă, mirându-se mult cum de se mânia așa de tare mai înainte.
Un om plin de păcate, ascultând o predică despre mântuirea sufletului prin primirea sfintei învățături a Domnului Iisus Hristos, se hotărî să înceapă și el o viață lipsită de păcate, dar își zise:
- "Încep de mâine..."
Peste noapte însă, păcătosul muri.
"Mâine" este vorba diavolului, numai "azi este vorba lui Dumnezeu.
Odată, a venit un om la Sfântul Macarie și i-a zis:
- "Părinte spune-mi un cuvânt prin care să mă mântuiesc."
Macarie i-a zis:
- "Mergi la morminte și grăiește de rău pe cei morți. Omul a mers, a grăit de rău, și cu pietre a bătut mormintele.
A venit pe urmă la Macarie.
- "Ce ți-au spus? l-a întrebat sfântul.
- "Nimic."
- "Mergi atunci și laudă pe cei morți.
Și omul a mers și a lăudat pe cei morți, fericindu-i. Întorcându-se, a spus sfântului, iar el l-a întrebat:
- "Nimic nu ți-au răspuns?"·
- "Nimic.
Atunci Macarie i-a grăit:
- "De vrei să fii mântuit, fii pentru lume ca un mort din aceștia. Nici de te vor ocărî oamenii să nu te mâhnești, nici de te vor lăuda, cinstindu-te, să nu te înalți. Și atunci vei fi mântuit.
Erau doi ologi care cerșeau la drum.
În vremea aceea, s-a pornit un alai bisericesc cu o icoană făcătoare de minuni.
Un credincios, văzând pe cei doi ologi, le-a zis:
- "Ca să vă tămăduiți de neputința voastră, stați în calea acestui alai sfânt și icoana făcătoare de minuni are să se milostivească și de voi."
Auzind acestea, unul din ologi a zis celuilalt:
- "Ce zici? Dacă ne tămăduim, cine ne mai dă bani? N-ar fi mai bine s-o ștergem și să rămânem tot ologi?
Și plecară de acolo.
Așa se întâmplă cu mulți din creștinii noștri. Mulți se feresc din calea vindecării sufletului lor, rămânând în ologeala" lor de mai înainte. Mulți fug de biserică și de cele ale sufletului, stând într-o viață de nepăsare și de păcat.
Un cioban era pe-un vârf de munte. Era iarnă și zăpada era mare. Rătăcindu-se pe-o cărare întroienită, fu cuprins de un somn greu. Dacă adormea, era pierdut.
Cum stătea în cumpănă, văzu mai încolo, tot pe drumul muntelui, pe un alt cioban, înțepenit și adormit de ger. Deodată, nici nu-i trecu prin gând să se ducă să-l trezească. Dar peste puțin îl cuprinse o milă frățească de el și-și zise: "Dacă nu mă duc să-l trezesc, moare".
Se sculă cu hotărâre și merse spre ciobanul înghețat. Începu să-l frece și să-l zguduie.
Ciobanul înghețat se trezi, dar și ciobanului cel milos, îi pieri somnul, așa că amândoi scăpară de moarte.
Dragostea și mila pot încălzi mai tare ca focul.
Ce dai pentru Dumnezeu?
Doi creștini credincioși au plecat să strângă milostenii pentru zidirea unei biserici. Mergând prin sate și orașe, întâlneau tot felul de oameni. Unii mai buni, alții mai răi. Unii îi ocărau, alții îi lăudau.
Ajungând la un gospodar cu stare, ei îi cerură obolul. Omul, fiind necredincios, îi alungă.
Ei nu se lăsară.
Atunci necredinciosul îi luă la bătaie.
Fără să crâcnească, cei doi creștini suferiră bătaia, după care se întoarseră din nou la om și-i ziseră:
- "Acestea au fost pentru noi și pentru păcatele noastre, dar ce ne dai pentru Dumnezeu?" .
Biruit de credința lor, necredinciosul le ceru iertare și le dădu ajutor pentru biserică.
Se afla într-o țară un om foarte zgârcit, care nu făcea niciodată milostenie săracilor. Într-o noapte, zgârcitul acesta avu un vis groaznic: se făcea că împărțise toată averea la săraci.
Înspăimântat, s-a sculat din pat, buimac, a luat o frânghie și s-a spânzurat de grinda casei, după ce-a scris pe-o hârtie: "Mă spânzur fiindcă am pierdut toată averea.
Iată ce face banul când stăpânește pe om. Chiar un vis îl poate pierde.
Un bogat înțelept, nerobit averii, avea scris pe peretele odăii lui, aceste cuvinte: "Banul să fie totdeauna slugă, niciodată stăpân."
Era un om bogat care toată viața lui, făcea bine, ajutând pe cei nevoiași.
Într-o zi, merse la dânsul un prieten și, stând la sfat, omul bogat îi spuse că banca la care avea depuși niște bani, dăduse faliment, și așa pierduse acei bani.
Omul cel bun zise prietenului său:
- "Vezi: tocmai banii pe cari nu i-am dat, i-am pierdut. Nu era mai bine să-i fi dat și pe aceia la săraci, căci nu-i pierdeam, ci le folosea lor?"
Și de atunci, toată lumea spunea acestui om: "Bogătașul cel fără bani.
Când a murit, prietenii au scris pe mormântul lui, aceste vorbe: "Ce-am dat, am câștigat. Ce n-am dat, am pierdut."
Într-o țară, un om bogat avea întinse păduri de brad. Pe vremea unei ierni grele, veni la el într-o zi, un om și-i zise:
- "Omule bogat, iarna e grea și în sat la noi sunt mulți care degeră de frig. Fii milostiv și dă-le câte un braț de lemne...
- "N-am lemne de dat, plecați de la mine", i-a răspuns omul bogat.
Omul sărac l-a întrebat atunci:
- "Care-i bradul d-tale din pădurea asta?"
- "Cum care brad? Toți sunt ai mei, răspunse bogatul.
- "Vreau să zic: atunci când vei pleca din lume, din care brad ți se va face sicriul?" a răspuns săteanul.
Și a plecat.
Nimeni nu știe ce s-a petrecut cu bogatul, dar, după câteva zile, a chemat la sine pe cel pe care-l gonise, și i-a spus:
- "Luați din pădure câte lemne aveți nevoie... Și mai luați și cât trebuiesc să înălțați o biserică în sat..."
Dumnezeu trimesese bogatului duhul milosteniei.
Odată, un om bogat și bun (Domnul să fie slăvit că se găsesc și de aceștia!), trecând pe-o stradă, văzu un cerșetor. Duse mâna la buzunar și, scoțând un ban de aur, îl dete cerșetorului.
Părându-i-se pomana prea mare și, crezând că omul bogat se înșelase, cerșetorul îl ajunse din urmă și dându-i banul, îi zise:
- "Domnule, poate v-ați înșelat și mi-ați dat acest ban de aur...
Bogatul îi răspunse:
- "Nu m-am înșelat, dar fiindcă ai un suflet cinstit, iată încă un ban de aur, să ai pentru nevoile dumitale... Cerșetorul îi mulțumi, iar bogatul își zise: "Iată că și printre aceștia se poate găsi un om cumsecade.
Într-o zi un mare scriitor rus, Turghenief, care avea obiceiul de a nu umbla cu bani la el, întâlni pe un cerșetor care-i întinse mâna, cerându-i de pomană.
Scriitorul, care avea o inimă foarte bună, se căută prin buzunare, se scotoci, dar nu găsi o lețcaie.
Plin de dragoste atunci, întinse mâna cerșetorului, și-i zise:
- "Iată, dragul meu, nu am nici un ban la mine, dar iți dau o strângere de mână cu toată dragostea...
Cerșetorul îi strânse mâna și, cu glas cald de recunoștință, îi răspunse:
- "Mulțumesc mult, domnule, nimeni până la dumneata nu mi-a făcut o pomană așa de frumoasă!"
Cineva îmi povesti astfel:
"Într-o zi, eram trist. Cugetam la greutățile vieții și avusesem și o suferință, venită de la oameni.
Și iată că pe ușa casei mele, se ivi prietenul care totdeauna știa să biruie tristețea.
Îmi zise:
- De ce ești trist?
Îi spusei de ce.
El, surâzând, îmi zise:
- "Hai să cumpărăm puțină fericire."
M-am uitat cu mirare la prietenul meu. El nu glumea, ci râdea cu fața deschisă:
- Ia ceva bani cu tine... - îmi spuse - și plecarăm. Și prietenul m-a dus de-am căutat niște săraci, cărora le-am dat de pomană câte un ban. Cu fiecare ban dat, tristețea pierea din duhul meu, iar când ne-am întors acasă, amândoi eram cu sufletul plin de pace și de îmbucurare.
- "Vezi" - îmi zise prietenul - "cum se poate cumpăra fericirea?"
Și de atunci, când încercarea și tristețea vin asupra mea, plec și cumpăr fericirea, dând ajutor celor mai încercați și mai triști ca mine.
Se povestește că Dumnezeu a chemat odată în adunare de împăcare pe toate virtuțile duhovnicești.
Acestea au venit sub chip de îngeri luminoși.
Erau acolo: Răbdarea, Iubirea, Credința, Binefacerea, Recunoștința, Bunătatea - și toate celelalte...
Din toate acestea, numai două nu se aveau bine între ele. Nu voiau să se apropie una de alta - și chiar nu se iubeau.
Dumnezeu văzând acestea le-a trimis de la Sine și le-a zis:
- "N-am să vă mai adun, până ce cele două vrăjmașe nu se vor împăca...
Și a trecut o vreme - și S-a arătat pe pământ Domnul Hristos.
Și după ce învățătura Sa a cuprins sufletele oamenilor, Dumnezeu a chemat din nou la Sine virtuțile duhovnicești.
De data aceasta, cele două vrăjmașe se împăcaseră. Întrebate cine le-a împăcat, ele răspunseră:
-"Ne-a împăcat Domnul Iisus Hristos...
Cele două vrăjmașe erau: Binefacerea și Recunoștința.
Într-un sat, preotul vorbea copiilor despre milostenie.
Unul din ei, zise preotului:
- "Dar când nu ai ce da, părinte, cum mai poți face milostenie?"
Părintele surâse - și vorbi către toți:
- "Iată, dragi copii, - priviți colo, unde-și are gospodăria Ioana, cu bărbatul și cu cei trei copii ai lor. Ei sunt săraci, dar fiindcă Ioana este o bună creștină, găsește în fiece zi prilejuri spre a face milostenia.
Așa, ieri, sculându-se înaintea tuturor, și văzând trecând o femeie sărmană, care ducea în spinare o sarcină prea grea de lemne, i-a purtat sarcina până în deal.
Vecina ei trebuind să plece la oraș după treabă, i-a lăsat în seamă pe copilașul ei - și Ioana, amestecându-l cu copiii săi, i-a purtat și lui grija până ce, seara, s-a întors mama lui.
Trecând un drumeț care nu cunoștea locurile, Ioana l-a îndrumat, scoțându-l până la marginea satului și vorbindu-i cuviincios.
Vecina ei primind o scrisoare de la feciorul său ostaș și, neștiind să citească, iată că Ioana a venit la ea și, cu răbdare și prietenie, i-a citit-o.
Iar pe doi soți care se certau la poarta ei, Ioana i-a împăcat, spunându-le că-s creștini și că, făcând astfel, supără pe Domnul Hristos.
Iar aceste lucruri le-a făcut cu toată inima și cu veselia pe chip.
Iată, dragi copii, câte milostenii poate face un om sărac numai într-o zi!"
Unui om bogat fiindu-i milă de un zidar sărac, care avea și o familie împovărată, l-a chemat la sine și i-a zis:
- "Iată, vei face o casă pe colina aceea plină de soare... Te plătesc bine
Lucrătorul a făgăduit și omul i-a dat banii trebuitori.
Pe urmă, a plecat într-o țară depărtată, iar lucrătorul s-a apucat să clădească locuința.
Muncitorul sărac, care nu cunoștea pe Dumnezeu, și-a zis: " Voi lua materiale ieftine și proaste și voi înșela, pe omul bogat. Cu diferența de bani, voi petrece
Așa a și făcut. A ridicat o casă șubredă, gata s-o dărâme un vânt mai tare, iar banii ce i-au rămas i-a cheltuit.
Când s-a întors bogatul din drumul făcut, a chemat din nou la sine pe lucrător și i-a zis:
- "Iată, casa ce-ai făcut e a ta - primește acest înscris de dăruire de la mine... Să locuiești în ea cu nevasta și cu copiii tăi!
Lucrătorul a rămas uimit și rușinat... Crezând că înșeală pe bogat, se înșelase pe sine...
De-atunci, orice-ar lucra, nu mai lucrează ca pentru oameni, ci ca pentru Dumnezeu.
Un înțelept din vechime, care toată viața luptase și biruise toate pornirile rele, ieși într-o zi la plimbare, având în jurul capului o coroană verde de stejar.
Niște trecători îl opriră, spunându-i:
- "Numai vitejilor din războaie se cuvine aceasta
Iar el le-a răspuns:
- Oameni buni, eu am biruit dușmani mai tari și mai cumpliți decât cei de pe câmpul de luptă. Am biruit sărăcia, am înfrânt lenea, am gonit trufia, am zdrobit patimile trupești
Cei cari strigară asupra lui rămaseră rușinați la aceste vorbe, dându-și seama că înțeleptul acela avea dreptate.
Un zgârcit își îngropă comoara sub o piatră. Venind hoții, i-o furară.
Zgârcitul se jeluia, plângându-și comoara. Un vecin îi zise:
- "De ce plângi? Dumneata tot nu foloseai comoara. Zi că piatra aceasta e comoara dumitale și te liniștește "
- "Nu - răspunse zgârcitul - îmi vine să mor de necaz că se bucură altul de ea."
Păcatul zgârceniei duce și la alte păcate.
Sămânța clevetirii
Spovedindu-se într-o zi, o femeie clevetitoare zise duhovnicului că ei nu i se pare atâta de mare păcatul clevetirii.
Atunci părintele îi zise:
- "Mergi acasă, ia niște semințe de scaieți, și aruncă-le în grădină."
Femeia făcu așa, iar după o vreme merse iarăși la preot și-i zise:
- "Am aruncat semințele de scaieți
- "Bine, du-te acum și le strânge.
Femeia se duse, dar, firește, nu putu strânge semințele, că de acuma grădina era toată năpădită de scaieți. Veni din nou la preot.
Părintele îi zise:
- "Iată, femeie, așa ai făcut tu cu clevetirile tale. Le-ai aruncat în grădina sufletelor oamenilor, înapoi nu le-ai mai putut lua, iar ele au prăsit scaieți peste tot locul... Mergi așa dară, și să nu mai clevetești...
Un gospodar avea un argat bețiv. Într-o zi, gospodarul îi zise:
- "Ai dus caii la adăpat?"
- "Da, i-am dus...
- "Fii bun și mai du-i odată.
- "Cum să-i mai duc, dacă s-au săturat de băut?", răspunse argatul.
Stăpânul îi spuse atunci:
- "Iată, omule, vita e mai înțeleaptă ca tine. Ea nu bea decât atâta cât îi trebuie, pe când tu bei până ce cazi în mocirlă...
.Adesea putem lua pilde de la animale.
Odată, un bețiv, sătul de viața ticăloasă ce ducea, merse la un duhovnic, și-i zise:
- "Părinte, vreau să scap de patimă... Învață-mă ce trebuie să fac.
Preotul, băgând de seamă că omul are în buzunar o sticlă cu rachiu îi zise:
- "Mai întâi și întâi, dragul meu, să nu mai umbli cu sticla de rachiu în buzunar. Așa e și cu mântuirea noastră. Dacă vrem s-o căpătăm, trebuie mai întâi să lepădăm sticla cu... păcate, pe care o purtăm în buzunarul sufletului nostru.
Într-o zi diavolul ispiti pe un om de treabă, zicându-i:
- "Iată, îți dau ce-mi ceri, dacă vei ucide un om."
- "Niciodată!
- "Atunci să furi ceva.
- "Niciodată!
- "Atunci uite ce: să bei un pahar de rachiu "
Omul se lăsă ispitit. Bău un pahar de rachiu, apoi altul, și încă unul, până se îmbătă. Plecând beat de la cârciumă, se trezi, noaptea, în casa unui gospodar și, neștiind ce face, vru să-i fure niște lucruri.
Gospodarul se trezi. Cel beat îl lovi cu ceva în cap și-l omorî.
Văzând fapta și vrând s-o acopere, dădu foc casei.
Și iată cum, prin ispita băuturii, el a făcut toate cele trei păcate, pe care spusese că nu le va face niciodată.
Ca să putem să ne coborâm în adâncul mării, trebuie să ne îmbrăcăm într-un fel de vestmânt tare de oțel, ca nu cumva puterea apelor de la fund să ne strivească trupul.
Tot așa se întâmplă cu apele cele adânci ale sufletului nostru. La fund zac păcatele noastre. Ca să ne coborâm acolo să le scoatem și să scăpăm astfel de ele, ne trebuie un veșmânt tare și nepătruns, care să ne apere să nu pierim .
Acest vestmânt sufletesc nu poate fi altul decât învățătura Domnului nostru Iisus Hristos.
Odată, un om sătul de păcatele lumii, se trase într-o casă din fundul unei păduri.
Într-o zi, veniră la el niște prieteni să-l vadă. Venind vorba de păcat, gazda le zise:
- "Haideți să vă arăt păcatul
Luă câțiva faguri cu miere și-i puse într-un loc din pădure, unde obișnuia să vină un urs.
Așteptară cu toții, privind din cerdacul casei.
Ursul veni și mâncă un fagure. Mai stătu și mâncă încă unul. Cu toate că abia mai putea să înghită, mai mâncă și pe al treilea, până ce, făcându-i-se rău, muri.
Omul zise atunci:
- "lată: așa e păcatul. Guști din el - te saturi - pe urmă, iar guști, până ce se întâmplă ca și cu ursul, mori de otrava dulceții păcatului."
Păcatul, la început, e dulce ca mierea; pe urmă e amar ca fierea și te ucide.
- "Eu nu am decât păcate mărunte," zise într-o zi un creștin.
Altul, mai zidit în credință decât el, i-a răspuns:
- "Păcatele cărora le zici mărunte, sunt întocmai ca și picăturile de ploaie. Ele sunt mici, dar dacă se adună multe la un loc, pot îneca pământul și pot prăpădi tot ce află în cale. Sau se aseamănă cu fulgii de zăpadă, care vor fi ei ușori ,dar, dacă se adună mulți la un loc, e prăpădenie... Așa e și cu păcatele noastre, cele zise mărunte... Se adună, se adună, până ce ne prăpădesc sufletul.
Și creștinul cel ușuratic n-a mai avut ce răspunde.
Într-o zi, un biet călător, străin și sărac, poposi la casa unui om și-i ceru adăpost.
- "Casa mea nu-i han," îi răspunse omul acela rău și zgârcit - și-l goni.
Călătorul îi zise atunci:
- "Mai înainte de a pleca de aici, îngăduie-mi să-ți pun trei întrebări."
Zgârcitul încuviință, că doar nu dădea nimic.
Călătorul îl întrebă:
- "Cine a locuit înaintea dumitale în casa aceasta?"
- "Tata
- "Dar înainte de dânsul?"
- "Bunicul...
- "Dar după dumneata, cine va locui în ea?"
- "Copiii mei.
Atunci săracul zise:
- "Precum se vede, în casa aceasta a dumitale, nu stă nimenea statornic. Unii se duc si alții vin... Așa că-i tot un fel de han... Așa suntem noi pe lumea asta: călători și străini...
Zgârcitul fu atins în suflet de aceste vorbe și primi să adăpostească pe călătorul acela sărac.
Și de-atunci, niciodată n-a mai alungat de la sine pe nimeni.
Focul limbii
La preot a venit într-o zi o femeie să se spovedească și i-a spus:
- "Părinte, am dat foc...
Preotul a întrebat-o:
- "Ce te-a îndemnat să dai foc casei dușmanului?"
Femeia zise:
- "N-am umblat cu foc, părinte, n-am aprins cu foc de acesta
- "Atunci, ce-ai făcut?"
Și femeia a răspuns:
- "Am aprins casele vecinilor cu clevetirea, cu bârfirea și cu vrajba mea... Și mare păcat am săvârșit...
Părintele i-a zis:
- "În adevăr, acest păcat e tot așa de mare ca uciderea. Se cade să-l ispășești.
De limbă, Sfânta Scriptură zice: "Iată un foc mic, ce mare pădure aprinde!"
Un vânător istorisea, cui voia să-l asculte, că el, împotmolindu-se odată într-o mlaștină, s-a scos singur din ea, trăgându-se de păr în sus.
Cei ce-l ascultau au râs și, firește, nu l-au crezut.
Așa e și cu cei care cred că se pot scoate singuri din mlaștina păcatelor.
Și ei se fac de râs, ca și vânătorul de mai sus.
Din mlaștina păcatelor nu putem ieși decât cu ajutorul lui Dumnezeu.
În orașul New-York din America, e un zgomot așa de mare pe străzi, încât clopotele bisericilor, oricât de tare ar bate, nu le mai poate auzi nimeni.
Așa e și cu huietul pe care viața cea deșartă a păcatului îi face în ziua de azi. El asurzește pe om și-l face să nu mai audă chemările Domnului.
Pe vremuri, țara depărtată a Australiei era lipsită de scaieți. A venit vremea și-a intrat în stăpânirea englezilor. În Anglia se află un întreg ținut în care scaieții cresc foarte mult.
Și iată că unui englez din cei care se statorniciseră în Australia i se face dor să vadă un scaiete din țara lui. A scris așadar în Anglia și a cerut unui prieten să-i trimită un scaiete, drept amintire de acasă. Și, i-a trimis. El l-a sădit într-un colț din grădina sa, pentru ca, privindu-l în fiecare zi, să-și aducă aminte de țara lui.
Pe urmă, s-a întâmplat un lucru tare stricător. Sămânța de scaieți s-a înmulțit și a împânzit tot cuprinsul țării. Azi, Australia e plină de buruiana aceasta stricătoare.
Așa e și cu sămânța păcatelor, fie cât de mici și de neînsemnate ni s-ar părea: o mică minciună, un pahar-două de vin mai mult, o bârfeală, o zavistie...
Toate rodesc ca și scaietele și cuprind întregul nostru suflet.
Era odată un om care avea o baltă pe țarina lui. Și s-a gândit s-o sece. A început a scoate apa cu găleata din ea. Dar truda lui era zadarnică.
Atunci, un gospodar priceput i-a zis:
- "Ca să scapi de ea, seacă-i mai întâi izvoarele.
Și așa a făcut. După ce i-a secat izvoarele, balta s-a uscat, pământul s-a făcut bun de arătură, și încă din cel mai bun.
Așa-i și cu cele ale sufletului. Vrei să seci mlaștina vieții tale? Vrei să dai vieții tale un duh nou? Trebuie mai întâi să seci izvorul păcatelor tale: sudalmele, băutura, vorbele deșarte, defăimările, pizma și toate celea asemenea lor.
Când pleca dimineața la treabă, omul acela, în loc de altă vorbă, zicea: Mă tem că nu vom izbuti
Când începea să mănânce, își arăta îndoiala: Mă tem că mâncarea aceasta are să-mi facă rău
Dacă un cerșetor întindea spre el mâna, omul nostru nu-i dădea nimic ci numai șoptea: "Mă tem că mă înșeală... Iar când cineva îi vorbi despre mântuirea sufletului, el de asemenea îi răspunse: "Mă tem că-i o înșelare...
Până într-o zi, când preotul, stând cu el de vorbă, îi zise:
- "Dumneata spui aceste vorbe: "Mă tem că... tocmai unde nu trebuie, și nu le spui unde trebuie.
- "Cum adică, părinte?
- "Foarte simplu. Când tragi din țigară, când treci pe la crâșmă, când înjuri, când minți și în alte împrejurări ca acestea, nu zici: "Mă tem că , cu toate că tocmai atunci ar trebui să le spui...
Și omul nostru a rămas pe gânduri din clipa aceea.
Era o căldură mare. Un om, însetat, văzu în depărtare o vie plină de struguri. Gândi: "Am să mă duc de-a dreptul spre ea, și luând câțiva struguri, îmi voi potoli setea."
Porni. Dar peste puțin, băgă de seamă că merge printr-o mlaștină. Își zise iarăși: "Nu va fi nimic dacă îmi voi murdări încălțămintea de noroi."
Merse mai departe. Dar, cu cât mergea, cu atât se înfunda în noroi, murdărindu-și veștmintele. În loc de a se întoarce îndărăt, păși mai departe, zicându-și: "Nu face nimic. Numai să ajung la struguri. Pe la mijlocul mlaștinii, fu cuprins de noroi până la brâu. Luptându-se cu el, își mânji mâinile, fața, părul... Era acum plin de noroi de jos până sus. Adunându-și cele din urmă puteri, aproape de a cădea istovit, ieși la mal. Acum era murdar peste tot de noroi. Își zise: "Măcar dacă aș ajunge la via aceea!
Dar când privi, nu văzu nicăieri nici o vie. Fusese o părere înșelătoare. Privindu-se pe sine își zise: "Iată că sunt plin de noroi, cu ce mă voi spăla, oare?
Așa e și cu mocirla păcatelor, dragii mei...
O fată, ahtiată după lucruri de îmbrăcăminte, nu se prea uita cu ce preț de jertfă sufletească le dobândea. Ea ducea la târg laptele de la vitele de acasă, ca să-l vândă. Pe drum îl înjumătățea cu apă. Din ce câștiga în felul acesta necinstit, ea își cumpără un șal frumos.
Dar bucuria îi fu scurtă.
Mergând spre casă și trecând pe un pod, vântul, care bătea tare, îi smulse șalul de pe umeri și duse în mijlocul șuvoiului.
Mâhnită, privea cum se duce șalul pe apă.
Cum n-avea însă sufletul de tot vândut Satanei, fata văzu că aceasta-i voia lui Dumnezeu.
Înveselindu-se, fata șopti:
- "Din apă te-am făcut, pe apă s-a cuvenit să te duci!
Și de atunci, n-a mai făcut asemenea faptă necinstită.
Stăpânul unei vii, tocmi pentru paza ei pe un orb și pe un olog, zicându-și că în felul acesta va fi ferit de pagube.
Dar orbul luă în spinare pe olog, și amândoi laolaltă furară struguri și-i vândură, păgubind astfel pe stăpânul lor.
Când stăpânul află fapta lor, îi pedepsi pe amândoi. Așa se întâmplă și cu noi. Trupul și sufletul nostru păcătuiesc împreună, și tot împreună își primesc pedeapsa.
Un mare ucigaș, fu condamnat la moarte.
Cu o zi înainte de a fi spânzurat, el fu apucat de-o mare căință si ceru să vină preotul.
Când veni, îl găsi spăimântat. Preotul îi zise:
- "Ce este fiule? Ce vezi de ești atâta de înfricoșat?"
Căzând în genunchi, ucigașul zise:
- "Părinte, ce vede duhul meu acum, nu se poate spune cu vorbe omenești... E dincolo de fire și-i atâta de groaznic, cum nimic nu este pe lumea asta!
Plângând, ceru preotului să-l împace cu Dumnezeu. Preotul îi aduse mângâiere și, după ce-l spovedi, îi dete Sfânta Împărtășanie.
Și numai așa, ucigașul a putut primi cu liniște, moartea.
Cari ochi văd mai bine?
Un înțelept a răspuns: "Ochii cari văd cel mai bine din toți, sunt ochii celor cari pizmuiesc și învrăjbesc, căci văd prin toate casele, la orice depărtări, și fie un lucru cât de mic. Ba, acești ochi văd așa de bine, încât adesea văd și ce nu este...
Un mare bandit, după ce a trăit o viață de nelegiuiri, și-a luat îndemnul să se pocăiască. A mers la un pustnic și i-a spus gândul. Pustnicul l-a sfătuit:
- Ia un butoi mare și-l umple cu apă. Și când o fi plin să știi că Dumnezeu te-a iertat.
Omul merse și făcu așa. De ce turna, de ce butoiul gol rămânea. Turna zadarnic. Începu atunci să se mâhnească zicându-și:
- Se vede treaba că nu găsesc iertare la Dumnezeu
Așa de mare era mâhnirea lui, încât începu să-i curgă lacrimile.
Atunci s-a petrecut o minune.
Butoiul s-a umplut pe dată, iar omul simți în suflet mângâierea iertării lui Dumnezeu.
Numai prin lacrimile căinței putem căpăta de la Dumnezeu iertarea păcatelor noastre.
Un domnitor de pe vremuri s-a dus să vadă pe cei din temniță. Acolo a întrebat pe pușcăriași care-i vina pentru care stau închiși.
Toți îi răspunseră că stau acolo fără nici o vină.
Numai unul dintre ei îi spuse:
- Măria ta, pentru fapta ce-am săvârșit pedeapsa a fost prea mică.
Atunci domnitorul, arătând spre el, zise:
- "Locul acestui om vinovat nu poate fi între niște oameni așa de treabă, el trebuie să plece de aici." Și dădu poruncă să fie scos din închisoare.
Așa face și Dumnezeu cu noi: dacă mărturisim păcatul și ne căim, iertați vom fi.
Un om evlavios fu întrebat odată:
- "Cum postești d-ta?"
Iar el răspunse:
- "Mă hrănesc cu cele ale duhului, ca să pot cu cele ale trupului să hrănesc pe cei ce nu au ce mânca. Făcând astfel, așa de tare mi se ușurează duhul, că pot lesne urca spre Domnul".
Într-o zi, la o închisoare dintr-un oraș, veni un inspector. Auzise că directorul acelei închisori făcea adevărate minuni cu deținuții lui, aducându-i, pe cei mai mulți, la calea cea bună.
După ce vizită închisoarea și se convinse de cele auzite, inspectorul veni în odaia directorului, căutând a se interesa asupra metodei pe care acesta o întrebuința, ca să capete niște roade așa de bune.
Începu, așadar, a-l întreba:
- "Ce fapte au săvârșit acești deținuți?"
Directorul, spre uimirea inspectorului, îi răspunse:
- Nu i-am întrebat niciodată.
- De ce?
"Fiindcă eu nu mă ocup de trecutul lor, ci numai de ceea ce au să fie ei, după ce vor ieși de aici. Așa că eu îi consider pe toți oameni de treabă acum și-i tratez ca pe niște prieteni ai mei.
- "Și crezi că este bună această metodă?"
Directorul îi răspunse:
- "Atât de bună, încât cu ea, mai ales, am izbutit a avea roadele pe care le vedeți.
Într-un sat se afla o familie foarte numeroasă. Trăiau laolaltă bunicii cu feciorii și cu nepoții, într-o bună înțelegere.
Într-o zi, trecu prin acel sat un mare învățat, care cerceta ținuturile pentru a aduna cele mai înțelepte învățături.
Văzând o familie atâta de unită și de pașnică, întrebă pe bătrânul bunic:
- "Cum izbutiți să trăiți atât de bine împreună?" Bătrânul îi răspunse:
- "Trei sunt mijloacele."
- Care?" întrebă străinul.
- "Răbdare, răbdare și iar răbdare...
Într-o adunare, un copil veni plângând la mama sa și-i zise:
- "Mamă, scoate-mi pietricica din încălțăminte, că nu mai pot de durere!"
Mama scoase piatra din gheata copilului, și mângâindu-l, ocărî gheata, zicând: "Na-na, bătaie, că ai supărat pe copilașul mamei!
Atunci, un domn zise:
- "Doamnă, e bine să obișnuim copiii cu pietricele de acestea. Se făcu mirare în adunare, iar domnul povesti:
- "Când eram mic, într-o zi, avui și eu o pietricică de acestea în încălțămintea mea și, de durere, începui să strig spre mama, să mi-o scoată. Mama, care era o femeie plină de credință, îmi zise: "Ia cearcă, copilașul meu, să vii la mine așa, cu pietricica acolo, fără să te jelui. Și încordându-mi puterea, am mers douăzeci de pași spre mama, stăpânindu-mi durerea. Când am ajuns la ea, mama mi-a spus: "Așa vei avea de suferit și în viață, copilul meu. Învață-te să-ți faci drumul, cu toate piedicile și durerile ce vei întâmpina de-a lungul lui." Și mi-a mai spus mama o vorbă pe care am înțeles-o mai târziu: "Nu putem merge Ia cer, copilul mamei, decât cu o pietricică în încălțăminte!" Aceste vorbe ale mamei mi-au fost de mare folos în viață - și, de aceea, vi le spun și eu. Puneți pe copii să umble, uneori, cu pietricele în încălțăminte, și vă vor mulțumi mai târziu.
Un tânăr se plângea duhovnicului său așa:
- Părinte, mă spăimântă mărimea lucrării mântuirii. Văd înaintea mea o întindere fără capăt.
Preotul surâse blajin și-i răspunse:
- Copilul meu, săvârșești o mare greșeală făcând așa."
Tânărul nu pricepea.
- De ce, părinte?"
Părintele îi zise:
-"Ai fost la țară și ai văzut secerători. Ei, dragul meu, n-ar mai secera niciodată dacă s-ar uita la cât au de secerat. Ci ei știu un lucru: că trebuie să înceapă să secere și încep. Cel mult, se întreabă cât vor secera într-o dimineață, și așa, lucrul nu li se pare greu. După ce l-au sfârșit, se gândesc că vor secera, tot atâta în cuprinsul după amiezei. Și așa, zi cu zi, ei seceră, fără să se uite la întinsoarea ogorului, până ce se trezesc că au isprăvit. Astfel munca lor e ușurată și izbânda sigură."
Preotul se opri puțin, după care zise:
- "Așa fă și tu: nu te uita la întinderea lucrării mântuirii tale, că n-o mai începi niciodată, ci lucrează ceas cu ceas la ea, pe cât poți mai bine, și te vei asemăna secerătorului despre care ți-am vorbit."
Un misionar propovăduia cuvântul lui Dumnezeu, la niște sălbatici din Africa. Dar propovăduirea lui mergea greu. Puțini erau aceia care urmau sfaturilor și îndemnurilor lui. Misionarul, cugetând la acestea, și-a dat seama că neizbânda lui se datorează mai ales lipsei de răbdare. De aceea, rugându-se, ceru lui Dumnezeu o putere mai mare de răbdare. Dumnezeu îi dădu curând un prilej în care avea să-i încerce răbdarea.
Într-o zi, pe când el predica sălbaticilor cu mai mare căldură, iată că s-a apropiat de el unul din ei și l-a scuipat în față.
Misionarul, fără să-și piardă cumpătul - și fără să spună ceva - își șterse obrazul în liniște și-și urmă predica mai departe, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Așa de mișcați au fost ascultătorii de răbdarea și îngăduința misionarului, încât pe dată câțiva din ei au cerut să fie botezați, iar când misionarul i-a întrebat de ce cer aceasta, ei i-au răspuns:
- "O religie care poate da o asemenea răbdare cerească, vine neapărat de la Dumnezeu."
Pe vremuri depărtate, calul trăia slobod în pustiuri. Într-o zi, un cal certându-se cu un cerb, din pricina pășunii, își puse în gând să se răzbune pe el.
Cum nu se bizuia numai pe puterile sale ceru ajutor de la om.
- "Bine, îi zise omul, eu te ajut, dar să mă lași să-ți pun frâu în gură și să încalec pe tine."
Calul, nebănuind nimic, se lăsă prins și încălecat. Și omul, de îndată ce-l zălogi, nu-i mai dădu drumul, robindu-l pentru nevoile sale.
Și iată cum pentru o răzbunare, calul își pierdu libertatea.
Tot asemenea și noi, dacă ne lăsăm prinși de duhul răzbunării, vom fi mereu cu frâul diavolului în suflet.
Cine-i mai sălbatec?
Europenii, care stăpâneau un ținut cu oameni sălbatici din mijlocul Africii, credeau că numai cu răutate pot să-i îndrume. Așa că multe nelegiuiri săvârșeau asupra acelor sălbatici. Într-o zi, pe când europenii duceau o luptă cu acești negri, fiul unui căpitan european căzu prizonier. Soarta lui era pecetluită, când un negru bătrân ceru tovarășilor să-l cruțe pe prizonier și să i-l dea lui. Soldații negri i-l dădură. Bătrânul luă pe tânărul prizonier, îl duse în cortul său și vru să-i dea ospătare și un pat bun de odihnă. Prizonierul, crezând că bătrânul voia numai să-și bată joc de el, îi zise:
- "Nu primesc nimic, căci știu că mâine mă vei omorî.
- "Ba deloc, îi răspunse bătrânul; mâine te voi încredința tatălui d-tale.
Tânărul nu vru să creadă. Bătrânul îi spuse:
- Tatăl d-tale care e un ostaș brav, dar e un om rău, mi-a prins și mi-a ucis pe singurul meu fiu. Știu că și d-ta ești singurul lui fiu, dar eu n-am să te omor, ci am să te trimit viu și nevătămat la tatăl d-tale, care trebuie să fie foarte mâhnit.
Și a doua zi, sub pază bună, vechiul ostaș negru trimise căpitanului european pe fiul său prizonier.
Din ziua aceea, europenii au început a se purta cu bunătate față de negri, cari se dovediseră, că pot avea uneori un suflet mai bun ca al lor.
Un om care nu cunoștea pe Dumnezeu, ajunse bogat.
Trăind rău cu un vecin al său, se hotărî să se răzbune împotriva lui. Ridică așadar, un zid înalt în dreptul casei acelui vecin, după care își făcu o casă cu mult mai mare și mai frumoasă decât cea din vremea când era sărac.
Zidul acela înalt, luă toată lumina casei vecinului său. Intr-o zi el văzu la poarta vecinului, un dric. Unul din copiii lui murise de oftică.
Omul rău ~ gândi: "Oare, nu sunt eu de vină?" Peste alt an, alt dric.
Omul se gândi, cutremurat: "Desigur, zidul meu e de vină! Și avu pornirea să-l dărâme. Dar nu-și săvârși gândul. Peste puțin, află că vecinul căzuse la pat.
Omul rău le furase lumina soarelui.
Plin de căință, chemă un meșter și-i porunci să dea jos zidul ticălos. Dar totul fu zadarnic, căci peste puține zile, dricul se înfățișă din nou la poarta vecinului.
Zidul urii trebuie dărâmat mai înainte de a pieri viața.
Fiind furtună mare, căpitanul unei corăbii, dădu poruncă celui mai tânăr marinar să se urce sus pe catarg ca să lege o frânghie ce re rupsese. Marinarul se înfricoșă și, mai înainte de a se urca sus, se duse puțin în cabina sa.
Întorcându-se înviorat la față, căpitanul îl ispiti:
- Ai băut o gură de rachiu?
- "Nu, răspunse supus marinarul, m-am rugat lui Dumnezeu.
Într-o zi, un călător prin pustie întrebă pe sfântul Macarie:
- "Cum ne vom ruga?
Iar el îi răspunse:
- "Nu e nevoie de cuvinte multe, ci numai, ridicând mâinile în sus, să zici: "Doamne, precum voiești și precum știi, miluiește-mă! Iar de năvălește asupra ta puhoiul păcatului, se cade a zice: "Doamne miluiește! Că el știe cele ce ne sunt de folos, și ni le dă, milostivindu-ne."
Un cizmar merse la o nuntă.
Fiind evlavios, el își făcu cruce când se așeză la masă. Câțiva tineri izbucniră în râs. Unul din ei îl întrebă:
- "Acasă la d-ta, se închină toți când se așează la masă?
- "Da - răspunse cizmarul - afară de doi porci cari încep să mănânce fără să se închine.
Tinerii, rușinați, n-au mai râs.
Un credincios se lăuda că, el când se roagă, nici un gând străin nu-i stă în minte.
Ca să-l cerce, preotul îi spuse:
- "Îți voi dărui calul meu, dacă vei spune "Tatăl nostru" fără să te gândești la altceva."
Omul se prinse, și începu să spună rugăciunea. Pe la mijlocul ei, se opri, și întrebă pe preot:
- "Îmi dăruiești și șeaua calului?"
Atunci preotul îi răspunse:
- "Nu-ți dăruiesc nici calul, nici șeaua, fiindcă ai dovedit că nu te-ai putut ruga fără să nu te gândești și la altceva."
Omul, rușinat, luă în sine hotărârea ca, în loc să se laude, să caute a face rugăciunea cum se cuvine.
Sfântul Ignatie călătorea odată pe mare spre Egipt. Pe drum se stârni o furtună mare, și corabia era în primejdie să se scufunde. Toți de pe corabie își pierdură cumpătul, afară de sfântul Ignatie, care se ruga: Tu, Doamne Iisuse, care ești Stăpânul valurilor și al vânturilor, nu ne lăsa pe noi, ca odinioară pe sfinții Tăi apostoli, pe lacul Tiberiadei."
Și Domnul l-a ascultat, potolind marea.
Două sate se îndușmăneau din pricină· că fiecare se credea îndreptățit să primească o bucată de pământ după legea împroprietăririi.
De aici, zavistii și procese. Oamenii se vrăjmășeau și cheltuiau și parale.
Atunci, un bătrân înțelept chemă la o adunare pe căpeteniile celor două sate și le zise:
- "Trebuie să facem pace, iar ca s-o avem, trebuie s-o cerem de la Dumnezeu. Hai să ne rugăm. Îngenuncheară toți, iar bătrânul începu a rosti cu căldură: Tatăl nostru..."
Când ajunse la "iertarea păcatelor", glasul lui era încărcat de lacrimi.
După ce isprăvi rugăciunea, toți într-un glas ziseră:
-" Da, se cuvine să facem pace.
Cuprinși de acest duh, ei ajunseră la o învoială, care puse capăt vrajbei lor.
Un farmacist fu trezit în mijlocul nopții de un copil care-i ceru o doctorie.
Farmacistul i-o făcu și i-o dete. Copilul plecă în grabă.
Punând la loc borcanele din care luase medicamentele, băgă de seamă cu groază că, din greșeală, pusese în doctorie o otravă puternică.
Ieși după copil, îl strigă, dar totul fu zadarnic. Atunci farmacistul, care era un om credincios, căzu în rugăciune, cerând lui Dumnezeu să împiedece această nenorocire.
Abia se sculă din rugăciune și se trezi cu băiatul întors înapoi. Îi zise:
- Ce este?
Copilul îi răspunse:
- Alergând prea repede, am căzut și s-a spart sticla.
Farmacistul mulțumi lui Dumnezeu și făcu o altă doctorie copilului.
Venind să-și facă datoria ostășească, un recrut, care era bun creștin, își păstră și în cazarmă bunul obicei de a se închina dimineața și seara. Dar chiar din ziua întâi camarazii începură să-și bată joc de el, fluierându-l, aruncându-i în cap perne, râzându-i în față
El însă, ca și cum ar fi fost singur, își căută de rugăciune, până o isprăvi.
A doua zi, camarazii îi făcură la fel. Și așa, câteva zile la șir.
După o săptămână, unul din camarazi, fiind mai înțelept și văzând tăria de credință și de răbdare a recrutului, zise către ceilalți:
- "Am râs noi, fraților, dar ăsta e un om tare, el va putea înfrunta cu curaj pe dușman, când va fi chemat să-și apere țara.
Și de atunci, nimerii n-a mai râs de camaradul care își începea și-și sfârșea ziua, închinându-se.
Pe vremuri, era obicei între păgâni că, de câte ori se îmbolnăvea un copil, mama lui îl purta din casă în casă și întreba pe fiecare dacă nu cunoaște vreun leac pentru vindecarea lui. Într-o zi, veni o mamă, aduse pe copilul ei bolnav în casa unei femei creștine, cerându-i un leac.
Creștina îi răspunse:
- "Leac lumesc nu știu, dar cunosc un vindecător Căruia mă voi ruga să-ți tămăduiască pruncul.
După ce rosti aceste vorbe, creștina căzu în genunchi și începu să se roage cu putere Mântuitorului.
Atâta credință a pus în rugăciunea ei, că tot în ceasul acela, copilul s-a tămăduit.
Văzând o minune ca aceasta, mama copilului a cerut să fie și ea botezată în învățătura creștină.
Un preot, care fusese într-un sat vecin pentru o slujbă, se întorcea ostenit spre casă.
Pe drum, fu întâmpinat de patru derbedei, care, ca să-și bată joc de el, îl opriră și-i spuseră:
- "Părinte, dacă zici că poți ceti în suflete, spune-ne de câți ani suntem fiecare din noi?"
Preotul, fără să-și piardă cumpătul, le zise:
- "Am să vă spun, dacă mergeți cu mine. Cei patru primiră.
Porniră cu preotul. Când ajunseră în dreptul bisericii, preotul le spuse:
- "Ca să vă pot răspunde la întrebare, trebuie să intrăm aici."
Intrară. Preotul își puse patrafirul și veni la ei.
- Să ne rugăm!
De voie, de nevoie, cei patru îngenuncheară.
Cu cât se ruga părintele, cu atâta cei patru se luminau în suflet, părându-le rău de ceea ce făcuseră.
Când preotul isprăvi, le zise:
- Mai vreți să vă spun de câți ani sunteți?"
Ei răspunseră:
-Nuuu
Și nu mult după aceea, tuspatru se spovediră părintelui, făcându-se oameni de treabă.
Un om care nu era credincios, întrebă pe un altul, care se lăsase de băutură, de înjurături și de alte rele:
- Ce ai făcut tu, de-ai putut să birui toate aceste rele?
Omul i-a răspuns:
- Am folosit genunchii. M-am rugat și mă rog necontenit lui Dumnezeu.
O femeie avea un bărbat bețiv. Necontenit îl ruga să se lase de băutură. El făgăduia, dar nu se ținea de cuvânt. Femeia îi vorbea atunci de Dumnezeu și de cele sfinte. Omul tot nu se lăsa de băutură. Atunci femeia merse la duhovnic și-i spuse necazul. Preotul îi zise:
- "Femeie, bine faci că-i vorbești de Dumnezeu și de cele sfinte. Dar asta nu-i de ajuns. Îți dau un sfat: vorbește mai puțin cu bărbatul tău de Dumnezeu, dar vorbește mai mult cu Dumnezeu despre bărbat. Adică roagă-te pentru el."
Femeia începu să se roage cu putere și cu dragoste, zi de zi, pentru bărbatul ei, și Dumnezeu i-a ascultat cererea și a dat puteri omului să se lase de păcatul beției.
Mai presus de toate, mare este puterea rugăciunii!
Odată, o femeie care căuta cu deznădejde pe Dumnezeu, a strigat:
- "Ce departe stau de Tine! Eu aici, în puterea tuturor păcatelor și a neputințelor, iar Tu, acolo, sus, în cerul fără pată... Îndrăzni-voi eu a crede că pot ajunge la Tine peste prăpastia aceasta înfricoșătoare?"
Și tânguindu-se, femeia plângea ...
Atunci, Dumnezeu i-a trimis o vedenie în somn.
Din văzduhul plin de lumină, pogorî spre femeia adormită, un chip alb de Cosânzeană dumnezeiască. Îmbrăcată în strai de lumină, cu privirea plină de roua cea de diamante cerești, având în mâini jerbe de flori neatinse, divina, arătare grăi:
- "Iată, am venit la tine, trimisă de Dumnezeu, care a auzit strigătul tău sincer și îndurerat... Am venit să-ți aduc lămurirea. M-am adus pe mine însumi. Eu sunt puntea dintre voi, oamenii, și bunul Dumnezeu.
Femeia întrebă, având obrazul scăldat în lacrimi:
- "Dar cine ești tu, fecioară de lumină?"
Și ea răspunse:
- "Sunt rugăciunea!
Și de-atunci, femeia aceea nu s-a mai tânguit.
Cu cine ne asemănăm noi mai mult?
Cu semănătorul
Când vorbim, noi semănăm. Semințe bune când vorbim după placul lui Dumnezeu, neghină, când rostim cuvintele diavolului.
Când tăcem, noi semănăm. Lucruri bune când tăcerea noastră este răbdare, lucruri rele când tăcem din mânie sau din răutate.
Când scriem, noi semănăm. Balsam mângâietor când șirurile cuprind cuvinte bune, otravă, când cuprind cuvintele satanei.
Când lucrăm, noi semănăm. Pildă bună, când munca noastră e dreaptă, pildă rea, când munca noastră-i o minciună.
Când ne odihnim, noi semănăm. Lucruri bune când odihna noastră este o răsplată a muncii, lucruri rele când ea-i o trândăvie.
Și așa, mereu, noi semănăm.
Se cade, deci, să fim cu băgare de seamă la sămânța pe care o aruncăm în sufletele semenilor noștri.
Într-o casă de muncitor sărac, dar plin de credință în bunătatea lui Dumnezeu, zăcea de grea boală un copilaș. Doctorul nu mai avea nici o nădejde să-l scape. Mama copilului, ostenită de veghere, aștepta voia lui Dumnezeu.
Văzând că boala nu se dă bătută, femeia chemă pe preot, ca să împărtășească pe copil.
După ce-i dădu Sfânta Împărtășanie, părintele întrebă pe copil:
- "Cum îți este?
Copilul își adună toate puterile și răspunse:
- "Da, mi-i foarte bine."
A doua zi, când veni doctorul, căzu în uimire: copilul era mult mai bine.
Peste o săptămână, copilașul se juca în ogradă cu frățiorii lui, însănătoșit pe deplin, cu toate că doctorul spusese că nu mai este nici o nădejde.
Fiindcă una-i puterea omului și alta este aceea a lui Dumnezeu.
Într-o adunare de creștini, unul din ei puse întrebarea:
De-ar fi să trăiți într-o pustie, sau de-ați fi duși într-o temniță pe viață pentru credința voastră, și vi s-ar îngădui să luați cu voi numai o singură carte, pe care ați lua-o?
- "Sfânta Scriptură!" răspunseră toți, într-un glas.
Adevăratul prieten
Sfântul Grigorie cel Mare atât de smerit era, că totdeauna zicea: Prieten îmi este cel care îmi arată greșelile, și dușman îmi este acela care mă laudă.
Și aceste vorbe erau ale unui sfânt
"Spune-mi de cele rele ale mele... "
Dacă mergea cineva la Sfântul Macarie și-i spunea că e om mare și sfânt, el nici nu voia să-i răspundă.
Dar dacă venea cineva și-i spunea:
- "Ții minte, părinte, când ai fost în lume și furai silitră ca s-o vinzi?" cu acela, Macarie stătea de vorbă bucuros, răspunzându-i la tot ce-l întreba.
Sfântul Macarie, cel trăitor în pustie, se întâlni într-o zi cu diavolul.
Și i-a spus el lui:
- "Multe rabd eu, Macarie, de la tine, și nu pot să te biruiesc. Toate câte faci tu, fac și eu. Postești și tu, postesc și eu; privighezi tu, nici eu nu dorm de loc. Dar una este cu care tu mă biruiești pe mine." Și Macarie l-a întrebat:
- "Ce este aceea?"
Diavolul i-a răspuns:
- "Smerenia ta!"
Tocmai fiindcă ai uitat...
Într-o noapte, un creștin neînsemnat și smerit: a visat că, intrase în Paradis - și că un înger îl ducea de mână.
Spăimântat, omul a zis:
- "Nu sunt vrednic să pășesc aici - căci n-am făcut nimic, ca să merit aceasta!"
Dar îngerul i-a spus:
- "Nu, aici se știe ce-ai făcut"
- "N-am făcut nimic - și nu sunt vrednic.
Îngerul i-a zis:
- Ai ajutat în ziua aceea pe frații tăi lipsiți.
- "Nu-mi aduc aminte.
- Ai pășit în casa văduvei și-ai purtat darul milei.
- "Nu-mi aduc aminte.
- Ai cercetat pe cei în suferință.
- "Nu-mi aduc aminte.
- "Nu te-ai trufit, n-ai bârfit, n-ai ridicat glas de pâră asupra fraților tăi.
- "Nu-mi aduc aminte.
Dar îngerul i-a spus:
- "Fii liniștit. Tocmai fiindcă ai uitat tu, ținem noi minte. Iar pentru tot ce-ai făcut, se cade acum să stai aici cu noi.
Era un om sărac, Ion, care, cu toate că era împovărat de copii și de nevoi, nu cârtea niciodată împotriva lui Dumnezeu, ci mergea întotdeauna la biserică și rugându-se, zicea: "lată pe nevrednicul Ion, înaintea Ta, Doamne!
Dumnezeu părea că nu-l aude, și sarcina din spinarea lui Ion se făcea și mai grea.
Și cu cât Dumnezeu era mai surd la strigarea lui, Ion se făcea si mai mititel.
Și iată că Ion muri - și ajungând la poarta cetății veșnice, căzu în genunchi, și asemenea cum făcea în biserică, zise și acum: "Iată pe nevrednicul Ion, înaintea Ta, Doamne!"
Atunci, poarta cerească se deschise, se arătară îngerii și luând între ei pe Ion, îl duseră la picioarele Celui Veșnic.
Și Dumnezeu îi zise: "lată-mă înaintea lui Ion pentru totdeauna!
" ... Și cel mai mic dintre voi... "
Un vapor fu prins de furtună în largul mării. Valurile îl acopereau, amenințându-l la toată clipa. Un marinar, trecând pe punte spre a îndeplini o poruncă a căpitanului, fu luat de un val și aruncat în mare. Era noapte întunecoasă. Se făcu alarmă pe vapor. Săriră ceilalți marinari ca să-l scape. Unul din ei îi aruncă o frânghie, strigându-i cu glas tare să se agațe de ea. Dar cel căzut în mare nu putea vedea nimic.
În vremea aceasta, într-o cabină, unul din marinari zăcea bolnav, și aflând pricina larmei de pe punte, se rugă lui Dumnezeu: "Doamne, ajută-mi și mie să fiu de folos prietenului aflat în primejdie! Ca împins de puterea lui Dumnezeu, marinarul bolnav luă lampa din perete și o așeză în dreptul ochiului de fereastră a cabinei. Un firișor slab de lumină pătrunse în întunerecul nopții, dar tocmai în clipa aceea, datorită acestui firișor, marinarul căzut în apă, văzu frânghia care i se aruncase de pe punte și prinzând-o cu putere în mână, fu scăpat de la moarte.
Era pe vremea unui război. O doamnă bogată, care-și petrecea vremea în trândăvie și bârfire, auzi într-o zi povestirea cu cămașa fericitului. Atunci ea râse:
- "Sunt niște proști Iată eu am să mă duc să caut cămașa unei femei fericite și am s-o aduc. Și a pornit la una din prietenele sale și a întrebat-o dacă-i fericită. Aceea i-a răspuns că nu. Așa la alta, și la alta, pe care ea le credea foarte fericite. Și au zis și acelea nu.
Descurajată, a pornit atunci la preot, rugându-l să-i arate o femeie fericită, pentru a-i cere cămașa. Preotul i-a răspuns că știe el o femeie fericită, dar e dusă cu oștirea în război, ca să îngrijească pe răniți.
Merse atunci la spitalul unde se găsea această femeie și aflând-o, a întrebat-o:
- Ești cu adevărat fericită?
ea i-a răspuns cu fața plină ele bucurie:
- Da Îngrijind pe acești frați ai mei, simt o fericire frați ai mei, simt o fericire nespusă, - așteptând fericirea din ceruri.
Atunci căutătoarea de fericire i-a zis:
- Te rog dă-mi cămașa dumitale.
Femeia fericită i-a zis:
- N-o mai am. Azi dimineață lipsea pânza de legat rănile și mi-am sfâșiat cămașa întru aceasta.
Înțelepțită, femeia aceea tăcea și plângea.
Vorbeau doi prieteni. Zicea unul:
- "La ce pot fi bun, cu puțina mea lumină sufletească?"
Celălalt îi răspundea:
- "Fie cât de mică, o lumină sufletească poate fi de folos unui semen.
Și celălalt nu voia să creadă.
Îi zise prietenul:
- "Dacă nu ești sincer, ești un trufaș; iar dacă ești sincer, ești un înșelat.
Celălalt grăi:
- "Nu, prietene, - sunt sincer, dar nu cred în puterea mea...
Atunci, prietenul îi zise:
- "Privește, dragul meu, căsuța modestă a unui lucrător. Iată cum se adună toți seara de la lucru. Seara începe să se umple încăperea căsuței lor. Atunci, mama ia lampa mică din perete, o umple cu gaz și-i aprinde fitilul. Pe urmă, o așează în perete la loc. Și iată, dragul meu, această mică lampă cum își împrăștie în jur lumina ei blajină - și umbra a pierit. Toți se strâng sub lumina ei si se simt mulțumiți. Asemenea și tu, și oricine... Poți fi ca această umilă și tăcută lampă: să aduci lumină bună și pace într-un suflet. În fața lui Dumnezeu aceasta este o ispravă foarte mare."
Și prietenul a căzut pe gânduri...
Odată, un negustor bogat se întorcea acasă, după ce vânduse multă marfă, într-un iarmaroc. Avea, așadar, cu sine, o însemnată sumă de bani. Mergând cu căruța pe drum, se porni o ploaie mare. Negustorul, necăjit din această pricină, ridică glas de cârtire împotriva lui Dumnezeu, zicând:
- "La ce mai e bună și ploaia aceasta, Doamne?" Dar cum mergea așa, iată că se ivi în fața căruței un bandit, care întinse pușca spre el, voind să-l omoare, ca, pe urmă, să-l jefuiască.
Negustorul rămase încremenit.
Hoțul apăsă pe trăgaci, dar arma nu luă foc. Din pricina ploii, capsa și pulberea se udaseră.
Văzând aceasta, negustorul dădu bice cailor și luând-o la goană, scăpă de tâlhar.
După ce ieși din impas, se opri, se închină și zise:
- "Iartă-mă, Doamne, că n-am știut ce zic. De nu era ploaia, tâlharul m-ar fi ucis."
Și de-atunci, negustorul acela nu mai cârtea niciodată.
De multe ori, gospodarii din vreun sat în loc să meargă pe drumul cuvenit, o iau, fie cu piciorul, fie cu căruța peste câmp, trecând peste lanuri și hotare.
Stăpânii locului încălcat s-apucă și fac șanț, dar oamenii trec și așa. Pun atunci spini și scaieți, și nu mai trece nimeni. Se duc toți la drumul cuvenit.
Așa și cu suferința omenească.
Dumnezeu vrea să mergem pe cărarea Lui, cea cuvenită, dar noi o luăm "peste câmp", adică facem fărădelegi. Atunci el sapă în calea noastră un șănțuleț de suferință, pe care noi îl trecem lesne. Sapă unul mai măricel, dar noi îl trecem și pe acela. Atunci ne aruncă în cale spinii și ghimpii suferințelor și noi vedem calea cea bună și ne întoarcem la ea.
O femeie veni la un duhovnic și-i mărturisi:
- "Părinte, cu toată râvna ce-mi dau, nu pot veni la Dumnezeu."
- "Fă binele!" - îi răspunse preotul.
Femeia plecă. Întorcându-se după o bucată de vreme, zise preotului:
- "Părinte, am făcut, dar tot nu pot veni la Domnul..."
- "Du-te și te roagă mult, o sfătui duhovnicul. Femeia plecă iar, dar după un timp se întoarse, și cu mare zdrobire de suflet, mărturisi:
- "Părinte, m-am rugat cu putere, dar tot nu m-am putut apropia de Dumnezeu."
- "Du-te și ai nădejde femeie," o liniști părintele, dar în gândul său duhovnicul zise: "Doamne, de este așa voia Ta, dă acestei ființe doctoria suferinței!
Femeia plecă.
Trecu o vreme mai lungă.
Și într-o zi, femeia veni la preot. Din toată înfățișarea ei, se vedea că acuma cunoaște pe Dumnezeu.
Zise preotului:
- "Părinte, acuma sunt învrednicită a cunoaște pe Dumnezeu."
- "Ce-ai făcut?" Femeia răspunse:
- "Mulțumesc suferinței! Ea m-a dus spre Dumnezeu."
Dacă în mâncarea noastră sau în băutura noastră cade o muscă sau o necurățenie, mai putem gusta din ele?
Nicidecum!
Așa e și cu sufletul omului: când faptele rele îl murdăresc, cum vreți ca acel suflet să mai fie pe placul lui Dumnezeu?
Un vrăjitor din vechime zise unui înțelept:
- Păsărica pe care o am acum în pumn sub pulpana hainei mele e vie sau moartă?
înțeleptul îi răspunse:
- Zadarnic mă ispitești. De-ți voi zice că e vie, tu o vei sugruma și-mi vei arăta-o moartă, de-ți voi zice că e moartă, tu mi-o vei arăta vie precum o ai acum în pumn. Stă deci în voia ta să mi-o arăți vie sau moartă.
Așa și noi: avem în lutul nostru o păsărică scumpă: sufletul nostru. Și stă în voia noastră să avem vie sau moartă, această păsărică cerească. Atârnă de noi să avem suflet viu sau mort, după cum vor fi faptele noastre.
Un om trufaș se lăuda mereu că toată puterea e la el și că lui nu-i trebuie Dumnezeu.
Într-o zi, se îmbolnăvi greu.
Veni la el un prieten credincios, care-i zise:
- "Prietene, de ce nu-ți lași sufletul înmuiat de credință? Vei vedea ce putere mare vei căpăta. Cu toate că în duh vedea că prietenul său are dreptate, trufașul nu voia să se dea biruit. Atunci prietenul său, căzu în genunchi la patul bolnavului și începu să se roage cu putere pentru cel ce pătimea. Cu cât se ruga, cu atât asupra bolnavului se lăsa o dulce pace. Odată cu această pace, simțea cum îl părăsește răul ele care suferea.
Când prietenul se sculă, avea fața scăldată în lacrimi. Bolnavul fu atât de zguduit din pricina aceasta, încât îl podidiră și pe el lacrimile, și zise prietenului:
- "Tu, prietene, ești mai bun și mai tare decât mine!
Și de-atunci, părăsind trufia, omul acela a crezut că toate puterile ne vin de la Dumnezeu.
Un mare împărat din vechime, fiind plin de trufie și fără respect de Dumnezeu, a pus să se scrie pe monedele cu chipul său, următoarele vorbe batjocoritoare: "Cerul este al tău, pământul este al meu."
Un preot plin de credință, a luat o monedă din acestea și a scris sub chipul împăratului: "Spatele este al tău, biciul este al meu."
Și n-a trecut mult, și împăratul fu alungat într-o insulă pustie, unde a murit uitat de toți ai lui. Atunci s-a gândit el Ia vorbele preotului și a văzut cât e de cumplit biciul lui Dumnezeu.
Întrebat odată sfântul Macarie dacă nu se simte cuprins de duhul măririi, când este învrednicit a face minuni așa de mari, el a răspuns:
- O inimă care ar căuta spre slava oamenilor, dovedește că nu L-a cunoscut încă pe Dumnezeu; iar cel care s-a învrednicit de duhul lui Dumnezeu, nesocotește slava oamenilor.
Un flăcău trufaș, zicea unui preot că nu crede în Dumnezeu de vreme ce el crede numai în ceea ce vede.
Atunci preotul îi aduse o mică mașină electrică, si-l întrebă:
- Ce vezi aici?"
Și flăcăul îi răspunse:
- "Văd niște sârmă, o rotiță și două fire."
- "Numai atât?
- "Da."
Preotul îi puse atunci un fir de sârmă într-o mână și altul în cealaltă. Pe urmă, învârti mânerul mașinii. Se produse un puternic curent electric, care, trecând prin mâinile flăcăului, îl zgudui așa de tare, că începu să țipe.
- "Ei, prietene, ai văzut ce ți-a trecut prin mâini?"
Tânărul răspunse cu teamă:
- "N-am văzut, dar de aici încolo n-am să mai zic că cred numai ce văd.
Într-o zi, un trufaș zicea unui credincios:
- "Ce, sunt copil să mă tem de Dumnezeu?"
Credinciosul îi răspunse:
- "Rău faci că nu lepezi de la tine această orbire a trufiei."
A trecut o bucată de vreme și iată pe trufaș venind la cel credincios.
Îi zise:
- "M-a gonit fecioru-meu din casă. I-o vândusem lui, cu îndatorirea să mă îngrijească până oi muri. Și acuma m-a luat cu ciomagul și m-a alungat.
Cel credincios i-a răspuns:
- "Nu te supăra, frate, dar se vede treaba că feciorul d-tale te-a auzit când spuneai că nu te temi de Dumnezeu și auzindu-te ba, azi, ba mâine, și-a zis și el: "Dacă tata nu se teme de Dumnezeu, de ce m-aș teme eu de tata?!" Și de aceea, te-a alungat, dar vinovat de aceasta nu e feciorul, ci numai d-ta.
Trufașul a pus nasul în pământ și n-a mai zis nimic.
Într-un sat, oamenii trăiau bine între ei, făcând sânge rău diavolului, căruia nu-i place o asemenea bună înțelegere.
Ca să-i dezbine, Satana a pus între acei oameni tot felul de vrajbe, care, însă, nu i-au clintit din unirea lor.
Văzând aceasta, puterea întunecată a aruncat în adunarea acelor oameni glasul acesta: "Cine e mai mare între voi?"
Cum au auzit acest glas, fiecare s-a grăbit să zică: "Eu sunt mai mare!"
Și s-a pornit atunci o vrajbă așa de cumplită între ei, că praf s-a ales din unirea lor.
Așa pățim toți când dăm ascultare acestui glas diavolesc.
Un om cu învățătură, dar trufaș, văzând pe un om credincios închinându-se, îi zise:
- "Ce-o mai fi și rugăciunea asta? Stai de vorbă cu văzduhurile, ca nebunii..."
Omul cel credincios tăcu. În altă zi, el găsi pe trufaș vorbind la telefon, și-i zise:
- Ce faci aici, domnule?"
- "Ce să fac? Vorbesc la telefon.
- "Tare mă mir eu, cum stai d-ta de vorbă cu pereții.
Trufașul se supără, dar celălalt îi zise:
- "Eu nu m-am supărat când mi-ai spus că vorbesc cu văzduhurile, d-ta de ce te superi? Avem și noi un telefon mai bun ca al d-tale, noi vorbim cu Dumnezeu și-i spunem păcatele și căința noastră, iar El ne iartă și ne călăuzește. Trufașul rămase cu nasul în jos.
Era odată un plop. Într-un an, vântul aduse la rădăcina lui o sămânță de iederă. Venind o ploaie bună, sămânța încolți, iar vrejul de iederă se urcă pe trupul plopului, până aproape de vârf.
Încrezută și trufașă, iedera întrebă atunci pe plop:
- "Cât ți-a trebuit să ajungi atât de înalt?" Plopul, cuminte și înțelept, îi răspunse:
- "Ehe! Mi-a trebuit o sută de ani!"
Iedera, crăpând de mândrie, îi zise:
- "Ce mai treabă! Mie mi-a trebuit numai o vară.
Plopul, de colo, zâmbind:
- "Da, e drept, o vară, dar numai o vară ai să trăiești, că află de la mine: cine crește repede, piere repede. Așa că vai de mărirea ta!
Și, cu adevărat, în preajma toamnei, vrejul iederii se uscă și, peste puțin, căzu netrebnic la piciorul plopului care, înțelept și tăcut, își ducea mai departe rostul său, lăsat de bunul Dumnezeu.
Într-o adunare, venind vorba despre Dumnezeu și despre cele ale sufletului, iată că un necredincios ridică glas de încrezută vorbire, zicând:
- "Cunosc eu toate acestea... Ce mai am nevoie de lămuriri și explicații? Iată: le cunosc toate, ca-n palmă..."
Unul din cei de față, om cu credință și cu teamă de Dumnezeu, îi zise:
- "Bine, domnule, dacă d-ta zici că cunoști atâta de bine toate acestea, rogu-te, fii bun, și arata-mi ce știi d-ta despre viața și ființa furnicilor?"
Acela, holbând ochii, răspunse:
- "Nu știu nimic..."
Atunci, credinciosul îi zise:
- "D-ta spui că cunoști pe Dumnezeu ca-n palmă și nu știi nimic despre o ființă așa de mică și despre viața ei ... Cum e oare cu putință acest lucru?"
Omul acela mândru fu cuprins de rușinare și nu mai avu ce răspunde.
Iar credinciosul urmă:
- "Nu se cade să vorbim astfel despre Dumnezeu!
Într-un compartiment de cale ferată, mergeau, într-o zi, un preot și doi doctori.
Doctorii, văzând pe preot, au început a vorbi batjocoritor despre cele sfinte, aruncând tot felul de cuvinte, din care se vedea că ei nu cunosc deloc lucrurile asupra cărora vorbeau atât de slobod. Preotul, văzându-le rătăcirea și aflând din vorbirea lor că sunt doctori, vru să le dea o lecție. Prinzând prilejul, începu convorbirea cu ei și, într-o clipă prielnică, aduse vorba despre medicină.
Atunci, părintele începu a spune tot felul de lucruri batjocoritoare și neadevărate despre medicină și despre medici.
Doctorii se scandalizară, zicând:
- "Bine, părinte, dar cum e cu putință ca d-ta să vorbești așa de greșit despre medicină, când nu știi ce-i aceia?"
Preotul zâmbi ușor - și le răspunse:
- "N-am făcut decât exact ce-ați făcut dumneavoastră." Doctorii se mirară. Preotul urmă:
- "Tot atât de neștiutori și de greșiți erați și dumneavoastră cu privire la cele sfinte, și cu toate acestea vorbeați așa de lesne... Asemenea am făcut și eu despre medicină, ca tocmai să vă vedeți greșeala.
Cei doi doctori nu mai avură ce răspunde.
Un om, umblând odată pe țărmul mării, a găsit un săculeț cu pietre negre și mărunte.
Mergând încet pe drum și, neavând ce face, scotea pietre din săculeț și arunca în păsări cu ele. A mers și a zvârlit toate pietrele afară de una, pe care a dus-o acasă.
Acolo, a arătat-o unui vecin, care, văzând-o, a întrebat cu mirare:
- "Unde-ai găsit-o? Piatra aceasta este de mare preț." Aflând aceasta omul acela nepriceput, a plecat pe malul mării, să găsească pietrele aruncate, dar n-a mai găsit nimic.
Așa facem si noi adesea cu zilele vieții noastre. Fiecare an, fiecare lună, fiecare zi sau ceas al vieții noastre, sunt atâtea comori pe care ni le dă Dumnezeu, ca să le folosim pentru mântuirea noastră și ajutorarea semenilor, iar noi ades le mistuim pe lucruri deșarte. Iar vremea trece și întoarcere n-are, așa că pătimim și noi ca acela care arunca zadarnic pietrele găsite pe malul mării.
Doi oameni, tăiau lemne în pădure. Doborând un copac, unul din cei doi oameni cari se găsea a fi un om fără credință, zise:
- "Iată, așa e și cu viața noastră... Trăim, ne zbatem și la urmă vine moartea și ne doboară ca pe bușteanul acesta, și nimic nu s-alege de noi.
Celălalt om, care era un credincios, îi răspunse:
- "Nu-i așa, prietene. Abia după ce-am doborât acest buștean, vom putea să vedem dacă e bun de clădit sau e scorburos și bun numai de aruncat la foc. Așa e și cu noi. Abia după ce murim, vede bunul Dumnezeu ce trebuie să facă cu noi: să ne așeze de-a dreapta lui, întru viața cea veșnică, sau să ne arunce în focul cel nestins.
Tovarășul său căzu pe gânduri și peste puțină vreme se întoarse și el Ia credință.
CUPRINSUL
ASCULTAREA
Cele trei cuvinte
Cuget înțelept
BIBLIA
Fiți șireți ca șerpii
BISERICA
Așează-te în calea lui
Ținta alergării
BUNĂTATEA
Doi oameni
Ce te costă?
CINSTEA
Cămila și punga de aur
Ce-i mai mare?
CREDINȚA
Cine-i mai fericit?
"E bine așa"
Bețivul și nevasta lui
O iconiță mică și mai mulți ruși
Ce-mi este mie lumea aceasta?
Ferice de cei ce n-au văzut și au crezut
Pomul cu roade
Corbul al
Faptele credinței
Oarba care vede
Cele două spice
Cum e mai bine?
Pânza și sufletul
Cine are urechi să audă
Stau la ușă și bat
Un rotar, care nu-i rotar
Cei doi muncitori
CUMPĂTAREA
Două urechi și numai o gură
Regele și țăranul voios
DATORIA
Tovarășul de drum
DIAVOLUL
Oaspetele cel urât
Cum duce pe porci
Cel ce caută suflete
Diavolul păcălit
DOMNUL IISUS
Cei trei prieteni
Pomul, lumina și ferestrăul
Cum scăpăm de lenevie?
Dragostea tatălui pentru copil
Împăcarea celor răzvrătiți
"Vreau să slujesc celui mai tare"
Vizita Mântuitorului
"N-am timp "
Ușa fără ivăr
Ca și Domnul Hristos
Fiul cel nerecunoscător
DRAGOSTEA
O mamă și opt copii
Doi vecini
"Ca să meargă la biserică"
Magnetul iubirii "
Izvorul iubirii
DUHUL SFÂNT
Primăvara duhului
Roata credinței
Pasărea-muscă și vulturul
DUMNEZEU
"Tatăl nostru
Copilul înțelept
Recolta bună și Dumnezeu
"Mamă, dă-mi pe Dumnezeu!"
Copilul și pivnița întunecoasă
Lauda cea bună
Ciobanul credincios
Dar mai înainte?
Locuința lui Dumnezeu
Cum e tatăl - și feciorul
Cum i-a învățat?
S-a făcut singur
Servitorii lui Dumnezeu
ICOANA
Icoana
IERTAREA
Chiar de nu ești vinovat, cere iertare
N-a știut ce face
Ba să-l și iubim pe vrăjmaș
"Ca și Iuda"
Căldura uitării
ISPITA
Nu-ți face sufletul, cuib al ispitei!
Drumețul și poarta temniței
Ispita și sacul cu nisip
Drumul strugurilor
Să închidem ușile!
ÎNJURĂTURA
"Nu pot ...
ÎNȚELEPCIUNEA
Bogăția - războiul - moartea
Foița de țigară
În sus, în jos, împrejur
ÎNVĂȚĂTURA DOMNULUI
În lume, dar nu ai ei
N-am auzit, dar am văzut
JERTFA DOMNULUI
Dragostea robului pentru stăpân
Datoriile mărunte
LUMEA
Vulpea proastă
MAICA DOMNULUI
"Fără stricăciune"
MÂNIA
Cum scăpăm de mânie
MÂNTUIREA
Azi, nu mâine
Vorbirea cu mormintele
Cei doi ologi
MILA
Ajutând, scapi de moarte
MILOSTENIA
Ce dai pentru Dumnezeu?
Visul zgârcitului
Cine să fie slugă?
Ce dai, câștigi; ce nu dai, pierzi
Bogatul și bradul
Cerșetorul cinstit
Ce putem da, când nu avem ce da?
Cumpărarea fericirii
Legendă creștină
Milosteniile omului sărac
Nu lucra pentru oameni
PATIMILE
Cununa virtuții
PĂCATELE
Un păcat aduce altul
Sămânța clevetirii
Omul și calul
Mai întâi sticla
Ce zace în sticla de rachiu?
Veștmântul cel nepătruns
Ursul, mierea și păcatul
Cele mici aduc pe cele mari
"Suntem străini și călători"
Focul limbii
Numai cu ajutorul lui Dumnezeu
Vuietul păcatului
De ajuns un fir
Cum se seacă balta?
"Mă tem că...
Via cea înșelătoare
PEDEAPSA PĂCATELOR
Un șal făcut din apă
Orbul și ologul
Ucigașul in pragul morții
PIZMA
Ochii pizmașu1ui
POCĂINȚA
Drumul lacrimilor
Cel mai vinovat
POSTUL
Hrana duhului
PRIETENIA
"Nu i-am întrebat...
RĂBDAREA
Cum căpătăm buna înțelegere?
Pietricica din încălțăminte
Secerișul
Puterea răbdării
RĂZBUNAREA
Frâul diavolului
RĂUTATEA
Cine-i mai sălbatec?
Zidul urii
RUGĂCIUNEA
Potolirea fricii
Cuvinte puține, duh mult
Cine nu se închină?
Ca pe marea Tiberiadei
Aducerea păcii
Șaua și rugăciunea
Încrede-te în Dumnezeu
Nu te teme, turmă mică
Leacul de preț
Un preot și patru derbedei
Biruința genunchilor
Cea mai lungă mână
Vorbirea cu Dumnezeu
Puntea de aur
SEMĂNĂTORUL
"Semănătorul"
SFÂNTA ÎMPĂRTĂȘANIE
Leacul minunat
SFÂNTA SCRIPTURĂ
Cartea cărților
Ceea ce nu poate arde
SFÂNTA TREIME
Unul și trei - trei și unul
SMERENIA
Adevăratul prieten
"Spune-mi de cele rele ale mele"
Cu ce biruim pe diavol
Tocmai fiindcă ai uitat
Sărmanul Ion
"Și cel mai mic între voi
Cămașa fericirii
Lampa cea mică
Noi nu putem ști toate
SUFERINȚELE
Întoarcere la făgaș
Cea mai sigură chemare
SUFLETUL
Sufletul și faptele
Păsărica de preț
TRUFIA
Cine e mai tare?
Biciul lui Dumnezeu
Duhul lui Dumnezeu și slava oamenilor
"Ce nu se vede e veșnic
Un copil care nu se teme de tatăl său
Cine-i mai mare?
Telefonul ceresc
Plopul și iedera
Cel ce se lăuda
Cei doi doctori și preotul
VIAȚA
Săculețul cu pietre
VIAȚA VEȘNICĂ
Când se isprăvește, abia începe
ACASA Inapoi la INVATATURI DE CREDINTA