ACASA Inapoi la INVATATURI DE CREDINTA
DE
AL. LASCAROV-MOLDOVANU
CU DESENE DE MAC CONSTANTINESCU
EDIȚIA A II-a MULT IMBOGĂȚITĂ
FUNDAȚIA CULTURALĂ REGALĂ PRINCIPELE CAROL
STRADA LATINĂ, 8 - BUCUREȘTI
Odată, un călugăr pios, care dorea să-și îmbunătățească necontenit viața duhovnicească, căzu în adâncă rugăciune și ceru lui Dumnezeu să-i dea cuvânt de poruncă:
- "Doamne, spune-mi ce trebuie să fac, pentru a-Ți împlini mai desăvârșit voia?"
Avu atunci călugărul o vedenie în vis, așa. Văzu pe peretele chiliei lui în lumină de aur aceste trei cuvinte:
"Crede, împlinește, folosește".
A doua zi, călugărul stătu la cugetare asupra acestor trei cuvinte prin care Dumnezeu îi răspundea la chemare.
Dar nu putea înțelege totul.
Atunci, în altă noapte, glasul lui Dumnezeu se făcu auzit duhului călugărului.
Zise așa: Crede tot ceea ce ți-am făcut cunoscut, împlinește toate poruncile ce ți-am dat și folosește toate mijloacele de sfințire pe care le-am statornicit pentru mântuirea ta.
Și de-atunci, călugărul acela duse o viață intru totul plăcută lui Dumnezeu.
Un preot trecea, într-o zi, pe un drum de țarină.
Un sătean necredincios își bătea boii - și zbiera tot felul de înjurături.
Preotul îi zise:
- De ce te osândești la pedeapsa veșnică?"
Omul necredincios îi răspunse:
- "Eu nu pot crede, părinte, în acestea... Căci dacă Dumnezeu a hotărât să mă scape, ori ce-aș face rău, voi fi mântuit. Și, dimpotrivă, dacă a hotărât să fiu osândit, - orice aș face bun, degeaba este ... "
Atunci preotul îi zise:
- "Dacă este așa cum zici, - atunci de ce te mai duci la câmp să ari și să sameni? .. "
Omul rămase în tăcere. Părintele zise:
- "Dacă ar fi adevărat ce ai spus, atunci oricât ai ara, și ai sămăna, dacă Dumnezeu a hotărât să nu se facă, degeaba-i munca ta, - și, dimpotrivă, dacă Dumnezeu a hotărât să se facă, atunci nu mai e nevoie să ari și să sameni".
Omul rămase iar fără răspuns, și părintele grăi:
- "Nu, prietene... Dumnezeu îți dă roadă numai dacă tu vei munci pământul - și tot așa, El nu-ți va da mântuirea decât dacă îi ții în seamă poruncile - și nu duci o viață ticăloasă ... "
De atunci, omul acela s-a înțelepțit...
"Fiți înțelepți ca șerpii... "
Un soldat credincios, își puse în gând să facă cunoscut camarazilor săi pe Domnul Hristos. Cum ei nu erau în stare a primi deodată lumina adevărului, soldatul se rugă lui Dumnezeu să-i arate calea ce avea de urmat. Și primi luminată poruncă.
Luă așadar o carte de povești și, seara, după ce toate se sfârșeau în cazarmă, el începea să cetească celorlalți, din această carte. Toți ascultau cu mare plăcere.
Pe nesimțite, după o bucată de vreme, soldatul începu să le cetească niște cărți cu povestiri religioase, în care se vorbea despre Domnul Hristos, ca despre cel mai bun prieten al oamenilor necăjiți. Soldații, fără să-și dea seama, fură prinși de dulceața povestirilor și ascultau fermecați. Și mai trecu o vreme, după care soldatul cel credincios aduse o Biblie, din care începu să cetească povestirea cea minunată si dumnezeiască.
Soldații nu numai că nu se împotriviră, dar cerură camaradului lor să le cetească din ce în ce mai mult din această carte.
Pe urmă, acei soldați deveniră cei mai buni din întregul regiment, iar când comandantul întrebă pe căpitan cui se datorește aceasta, acesta îi arătă o Biblie și-i spuse: - "Această carte i-a făcut așa ... "
"Așază-te în calea lui ... "
Într-o zi, un om păcătos se jăluia unui credincios:
- "Dragă prietene, sunt un om pierdut..."
Cel credincios îi spuse atunci:
- "Bucură-te că ești pierdut, dragul meu ... "
- "Cum așa, să mă bucur?" - îi răspunse mirat păcătosul.
- "Da, fiindcă este scris în Evanghelie: "Iisus a venit să găsească pe cel pierdut ... "
- "Și ce trebuie să fac pentru aceasta?"
- Foarte lesne: să te așezi în calea lui Iisus ca să te găsească".
- "Și care-i calea lui Iisus?"
- "Este calea pe care ne-o arată Evanghelia și Biserica lui."
Un om credincios și bogat, când fu aproape de-a muri, zise că dorința lui de pe urmă este ca toți prietenii lui să-l ducă până la groapă.
Când muri, într-adevăr toți prietenii veniră la locuința lui ca să-l întovărășească la locul de veci.
Când însă alaiul o luă, spre cimitir, iată că se pomi o ploaie mare.
La început, toți prietenii se ținură bine. Dar cu cât cortegiul înainta, cu atât, unul câte unul din prietenii mortului, se furișau - și plecau acasă, până ce la cimitir ajunseră numai doi, care avuseră puterea să înfrunte ploaia.
A doua zi, când se deschise testamentul acelui om bogat, aflară că el își lăsase averea acelora dintre prietenii lui care aveau să meargă până la groapă. Așa că cei doi prieteni împărțit între ei averea.
Așa este, iubiții mei, și cu Biserica noastră,
Ea cheamă la moștenirea cerurilor pe toți, dar puțini sunt cei care urmează acestei chemări. Unii fug de oboseală, alții se tem de ploaia încercărilor, alții sunt fulgerați de trândăvie, iar unii își pierd curajul pe drum.
Așa că puțini ajung la ținta alergării...
Mulți chemați, puțini aleși.
Doi oameni.
Un sătean rău și fără teamă de Dumnezeu, prinzând în fâneața sa un bou al vecinului său, îl lovi și-i rupse un picior.
Vecinul, care era un om bun și credincios, găsi, în altă zi, în țarina sa, oile celui care-i lovise boul.
I le aduse în curte și-i zise:
- Iată, vecine, am găsit oile tale în țarina mea, și ți le-am adus.
Săteanul cel rău se rușină și-i zise:
- "Tu vecine, ești mai bun ca mine
Biruind dragostea, vecinii se făcură prieteni buni.
Un mare înțelept din vechime întrebă într-o zi pe un împărat, care fără vină și fără pricină era necontenit rău:
- "Ce te costă să fii bun și milostiv?"
La o asemenea întrebare, împăratul neavând ce răspunde, s-a rușinat, și de mânie, a dat poruncă să se taie capul înțeleptului.
Atunci înțeleptul surâzând, i-a zis:
- "Iată o răutate care are temei, și de aceea o primesc cu plăcere."
Împăratul îl întrebă:
- "Cum asta?"
- "Foarte bine - răspunse înțeleptul - această răutate dovedește că am dreptate când spun că ești rău fără vină și fără pricină".
Împăratul a căzut pe gânduri și, văzând că înțeleptul are dreptate, l-a iertat de pedeapsă, iar el s-a făcut de atunci bun și iertător.
Un arab creștin a cumpărat de la un turc, o cămilă. Când scoaseră șeaua de pe cămilă, copiii arabului găsiră sub ea o pungă cu aur. Se bucurară și ziseră tatălui:
- "Iată ce-am găsit: de acuma suntem bogați.
Tatăl le răspunse:
- "Ați cumpărat și această pungă de la turc?"
- "Nu ... "
- "Atunci ea nu este a noastră, ci a turcului. Mergeți așadar și duceți-i-o, căci așa-i cinstit și frumos .. '"
Copiii ascultară și duseră turcului punga cu aur. Turcul le mulțumi, zicându-le:
- "Cu adevărat mare este Dumnezeul căruia vă închinați voi.
Și dădu fiecăruia, câte un dar.
Ce-i mai mare: cinstea sau averea?
Un om înțelept și credincios a zis:
"E mai mare cinstea ... Dacă ai pierdut averea, o poți face din nou cu cinstea; dar dacă ai pierdut cinstea, n-o poți căpăta din nou, oricâtă avere ai cheltui întru aceasta."
Un necredincios, care îndelungă vreme a fost un asupritor al creștinilor, trimise pe fiul său la unul din preoți, cu rugămintea să-l învețe religia creștină, ca apoi să-l boteze.
Preotul, mirat, s-a dus la părintele copilului și l-a întrebat:
- "Cum, e adevărat că vrei să învăț pe copilul tău religia lui Hristos?"
- "Da", răspunse necredinciosul.
- "Glumești?" îl mai cercă preotul.
Dar el zise cu glas înmuiat de tristeță:
- "Nu glumesc, ci doresc ca fiul meu să fie mai fericit ca mine.
Un bogat plin de credință avea o nevastă necredincioasă.
Orice i s-ar fi întâmplat, bogatul zicea: "E bine așa". Într-o zi, amândoi treceau printr-o pădure, având la ei o mare sumă de bani, pe care o duceau drept danie la mănăstire.
Pe drum, o creangă răzleață de la un copac, prinse lanțul de mărgele scumpe de la gâtul femeii, risipindu-le. Opriră trăsura. Bărbatul zise: "E bine așa", dar femeia, cu răbdarea pierdută, se văicărea, căutându-și mărgelele prin praful drumului.
Pe când stăteau acolo, veni în goană spre ei, pădurarul care păzea pădurea aceea și le zise:
- "Întoarceți repede trăsura îndărăt, că chiar acum am primit veste că la capătul pădurii vă așteaptă niște tâlhari să vă prade. Dacă nu ați fi întârziat, ați fi fost în mâinile lor."
Întoarseră trăsura și porniră în grabă. Bărbatul zise femeii:
- "Ai văzut că a fost bine așa?"
Femeia nu mai zise nimic, ci mulțumi lui Dumnezeu care îi ferise de tâlhari.
Bețivul si nevasta lui.
O femeie credincioasă avea un bărbat bețiv.
Mai în fiecare seară, el venea beat acasă și asuprea pe nevastă-sa și pe copii.
Femeia, în loc să-l urască pentru faptele lui, dimpotrivă: se ruga necontenit lui Dumnezeu să-l întoarcă pe calea cea bună.
Bărbatul, cu cât vedea pe femeia lui supusă și bună, cu atât se înfuria mai tare și o bătea fără milă.
Într-o zi, el, ieșindu-și din fire, răcni la ea:
- "De ce taci? De ce nu mă lovești și tu pe mine? De unde ai tu puterea asta?"
Iar femeia îi răspunse:
- "Puterea asta o am de la Domnul Iisus!
Atunci omul, înfrânt și rușinat, îi zise:
- "Tot tu ești mai tare ca mine!
Și din ziua aceea, bărbatul s-a întors la calea cea bună, pe urma bunătății și rugăciunilor nevestei sale.
În vremea marelui război, un soldat austriac a căzut prizonier la ruși.
Soldatul acesta credea cu putere în Maica Domnului și, când a plecat la război, și-a atârnat de gât, sub haină, o iconiță a Maicii Domnului, dăruită de mama lui.
Rușii se purtau foarte aspru cu prizonierii austrieci. Prinzând pe acest soldat, îi sfâșiară hainele de pe el și se pregăteau să-l bată. El ceru ajutor Maicii Domnului. Despuindu-l, rușii dădură cu ochii de iconița del a gâtul prizonierului.
De îndată, se opriră: iconița strălucea cu putere. Atunci, fără să vrea, începură asupritorii să se închine la iconiță. Mai veniră și alți ruși și, cum veneau, se închinau și ei. Pe urmă, luară pe prizonier și-l îngrijiră, purtându-se bine cu el.
Și așa, cu ajutorul Maicii Domnului, soldatul acela a scăpat teafăr din război, iar când a ajuns acasă, a povestit tuturor minunea aceasta.
Valent, împăratul eretic, trimise într-o zi la Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareii, pe dregătorul Modest, să-l îngrozească cu grele amenințări, de nu va da biserica dreptcredincioasă în mâinile ereticilor arieni. Atunci Sfântul Vasile a zis lui Modest:
- "Vrei averile mele? Ia-le: pe mine nu mă vor sărăci, pe tine nu te vor îmbogăți. Zdrențele de pe mine și ceasloavele mele chibzuiesc că nu-ți fac nevoie. De izgonire nu mă tem: tot pământul e al lui Dumnezeu. De caznele la care vei fi vrând să mă pui, nici o grijă nu port, ci mai vârtos ți-oi mulțumi, căci mai degrabă mă vei trimite astfel la Dumnezeu."
Modest a mers la împărat și i-a spus acestea. Împăratul văzând o asemenea mare virtute, a poruncit să-l lase în pace.
Un călător mergea odată printr-un ținut cald, ai cărui locuitori nu văzuseră niciodată un râu înghețat. Călătorul le spunea cum îngheață apele iarna și cum poți merge cu piciorul sau cu căruța pe gheață ca și pe drum. Deși nu văzuseră niciodată asemenea lucru, oamenii aceia crezură pe călător, cunoscându-l ca pe un om înțelept și cinstit.
Așa e și cu aceea ce ne spune Dumnezeu.
Dacă putem crede pe un semen al nostru despre lucruri pe care nu le-am văzut - cu atât mai mult cuvânt trebuie să credem pe Dumnezeu, care nu minte niciodată.
Un om credincios fiind asuprit de necredincioși, merse într-o zi la duhovnicul său și i se plânse, zicându-i:
- "Ce au cu mine, părinte, de nu mă lasă în pace?"
Părintele, un om bătrân și plin de înțelepciune, îl luă și îl duse în grădină. Acolo se aflau și pomi roditori și alții neroditori.
- lată fiul meu, ai aici pilda vieții. Crezi tu oare că aruncă cineva cu pietre în pomii aceștia cari au numai frunze? Nu, fiule - oamenii aruncă cu pietre numai în pomii cu roade. Fii vesel că te asupresc oamenii - căci asemeni pomului cu roade ești.
De-atunci, omul acela nu s-a mai văitat de asupririle semenilor.
Într-o zi, în mijlocul corbilor, s-a aflat unul alb.
Când l-au văzut, corbii cei negri au început asupra lui un croncănit nemaiauzit:
- "Ce cauți în mijlocul nostru? Cine ești tu? Ai venit să ne rușinezi?'"
Corbul cel alb nu înțelegea de ce se pornise prigoana aceasta împotriva lui.
Pe urmă, a înțeles el că toate acestea erau din pricină că nu semăna cu ei.
Așa se întâmplă și cu omul credincios care-și duce viața între necredincioși.
Corbul cel alb este o necontenită dojană pentru cei negri.
De câte ori începem un an, o lună, o zi, bine este să ne întrebăm pe noi înșine: "Ce lucruri bune am făcut? Ce lucruri rele am săvârșit? Ce ajutor am dat semenului meu în suferință? De câte ori m-am îmbătat? De câte ori am suduit? Ce minciuni am grăit? Pe câți am înșelat? De câte ori am călcat pragul crâșmei și de câte ori pe acel al bisericii?
Nespus de multe și pline de învățătură răspunsuri vom căpăta la aceste întrebări.
Într-o țară trăia o femeie care până pe la patruzeci de ani dusese o viață păcătoasă. Cu toate că avea ochi trupești buni, ea nu vedea cu duhul. Era o oarbă sufletește și, din pricina aceasta, ducea o viață ticăloasă. Ducând o asemenea viață, s-a îmbolnăvit și și-a pierdut vederea. Atunci s-a petrecut o minune.
A început, în orbirea ei, să vadă bine cu ochiul lăuntric.
Și și-a văzut, astfel, toate păcatele mai dinainte.
Într-o zi, niște vecini o căinau, zicându-i: - "Sărmana de tine!"
Ea însă, le-a răspuns:
-"Nu-s de plâns, dragii mei. Eram de plâns când vedeam. Dumnezeu mi-a trimis această învățătură ca, nemaivăzând cu ochii trupului, să văd cu cei ai sufletului. Acuma văd ce grele păcate am făcut, nu mă plângeți pe mine, ci pe cei cari cu toate că văd, sunt orbi!
Iată ce învățătură luminoasă poate ține o femeie oarbă.
Cele două spice.
Cu omul bun și credincios se întâmplă ca și cu spicul plin.
Soarele coace spicul plin, pe când pe cel gol îl usucă. Așa și Dumnezeu: ajută pe cel credincios, îl "coace" în vrednicie și în credință, pe când cel necredincios se "usucă" în păcate, ajungând în netrebnicie.
Cum e mai bine?
Un necredincios era căsătorit cu o credincioasă.
Ei aveau o fată.
Într-o zi fata se îmbolnăvi greu și, simțind că se apropie moartea, luă într-o mână măna tatălui și în cealaltă pe a mamei.
Le zise:
- Tată, tu m-ai crescut în necredință, tu mamă în credință. Dacă e să mor, întru care să mor?
Tatăl, plin de căință și cu lacrimi în ochi, îi răspunse:
- De este să mori, mori în credința mamei tale!
fata s-a însănătoșit, iar tatăl s-a întors la credință.
Un preot se plimba pe malul unui râu.
La un loc, întâlni pe o credincioasă de-a lui, spălând în râu.
O întrebă:
- "Ce ai înțeles, femeie, din propovăduirea mea de duminica trecută?"
Femeia răspunse sincer:
- "N-aș putea lămuri..."
Preotul se mâhni și-i zise:
- "Atunci am vorbit zadarnic pentru d-ta..."
Femeia, care era o bună credincioasă, îi răspunse, arătând pânza ce spăla:
- "Pânza pe care apa o face așa de curată, știe ea ceva de apă? De ajuns că apa trece prin ea și-o face albă... Așa și cu predica sfinției tale ... De ajuns că trece prin sufletul meu și îl curăță ...
Preotul se înveseli și lăudă pe femeia credincioasă.
Cine ave urechi, să audă!
Un om spunea într-o zi unor prieteni:
- "Pe mine m-a întors la credință o muscă."
Mirați, prietenii ziseră:
- "Cum așa?"
Omul povesti:
- "Eu la biserică mă duceam când și când, dar mai mult să ascult cântările. Când începea preotul să vorbească, îmi astupam urechile cu degetele. Într-o duminică, stând așa, în împietrire, o muscă mi se puse pe nas. O dădui de o parte și iar îmi astupai urechile. Ea s-a întors din nou și iar am alungat-o... Dar tocmai atunci, auzii vorbele: "Cine are urechi de auzit, să audă!". Așa de tare m-au atins în suflet aceste vorbe, că n-am mai dus degetele la ureche... Și de-atunci, mi s-au deschis și urechile duhului, și m-am întors la credință... Și iaca așa, o muscă m-a adus la Domnul.
Într-o familie de oameni credincioși din Scandinavia, tatăl obișnuia ca în fiecare seară să citească din Biblie tuturor celor din casă adunați în jurul mesei.
Într-o seară, tatăl deschise și citi vorbele Mântuitorului: "Iată Eu stau la ușă și bat." Auzind acestea, copilul cel mai mic al casei se sculă repede și, pe deplin încredințat că așa este precum citise tatăl, se duse către ușă să deschidă.
Tatăl îi zise:
- "Ce vrei să faci?".
Copilul răspunse:
- "Mă duc să deschid Domnului, că dacă nu mă duc, El pleacă".
Toți ai casei se cutremurară de credința copilului.
Așa trebuie să ne grăbim și noi să deschidem ușa inimii noastre, Celui ce ne spune fără încetare și cu dragoste: "Iată Eu stau la ușă și bat."
Într-o zi, un ofițer zise în fața plutonului său:
- "Să iasă afară rotarii!"
Ieșiră înainte câțiva soldați și ofițerul a început a-i întreba pe fiecare unde a învățat rotăria și cât se pricep.
Ajunse Ia un soldat, pe care îl întrebă:
- Și tu ești rotar, băiete?"
- Eu nu sunt rotar "
- Atunci de ce-ai ieșit?"
Soldatul i-a răspuns:
- "Pe mine mă cheamă Rotaru, dar n-am fost rotar în viața mea.
Așa e și cu mulți creștini din ziua de azi: își zic creștini, dar nu-s creștini, după cum nu era rotar acel soldat, pe care, totuși, îl chema Rotaru.
Pe un ogor, erau doi muncitori: unul plin de credință, iar celălalt dimpotrivă, vândut satanei.
Stăpânul ogorului stătea cu ei și-i priveghea.
De la o vreme, stăpânul plecă.
Muncitorul necredincios grăi celuilalt:
- "Hai să ne culcăm la umbră, că doar a plecat stăpânul".
Credinciosul îi răspunse atunci:
- "Al meu e încă aici, și duse mâna spre cer.
Era odată un general care, cu toate că nu avea suflet rău, era însă supus mâniei. Din te-miri-ce îl cuprindea mânia.
Și cu toate acestea, el o biruia.
De fiecare dată când simțea că se apropie valul acesta rău, el se oprea din vorbă și încet, își băga mâna dreaptă în buzunarul tunicii.
De îndată, ca prin farmec, mânia se potolea - și el, zâmbind, dojenea părintește pe cel care-l supărase.
Pentru aceasta, era foarte iubit și cinstit de toți ofițerii și soldații.
Unul din tinerii ofițeri de sub comanda lui, care băgase de seamă mișcarea pe care generalul o făcea ori de câte ori vreo pricină de mânie se ivea, fu prins de-o vie curiozitate să afle taina acestei mișcări. Mergând într-o zi la casa generalului spre a-i aduce niște hârtii, văzu în cuierul din vestibul una din tunicile lui. Dorind cu putere să, afle dezlegarea întrebării, vârî mâna în buzunarul drept al tunicii.
Dădu peste un mic obiect. Îl scoase. Uimit, privi: era o cruciuliță de abanos. Atunci ofițerul pricepu de unde venea puterea de stăpânire a generalului.
CUMPĂTAREA
Două urechi și numai o gură
Un înțelept fu întrebat odată:
- "De ce i s-au dat omului două urechi și numai o gură?
El răspunse:
- "Ca să audă mai mult decât să vorbească".
Un rege din vechime trecu odată pe ogorul unui țăran care muncea voios.
Regele îl întrebă:
- "Cât câștigi?"
Omul îi spuse o sumă mică.
- "Și-ți ajunge atât?"
- "Nici nu-mi trebuie tot. Ci cu o treime plătesc datoriile, iar pe alta o pun cu dobândă
Mirat, regele îi zise:
- "Cum așa?"
- "Bine: o treime o dau părinților care m-au crescut, iar pe cealaltă o strâng pentru copii, și numai o treime o folosesc pentru mine".
Regele s-a bucurat de răspunsul omului și l-a mal întrebat:
- "Cine te-a învățat aceasta?"
Omul răspunse:
- "Bunul Dumnezeu "
Regele a strâns mâna muncitorului, îndemnându-l să nu părăsească niciodată un asemenea bun obicei.
Când a plecat de-acasă, singur în lume, tânărul a zis mamei sale:
- "Ce tovarăș de drum să-mi iau în viață, mamă, ca sa ajung la izbândă?
Și mama luând în palme capul copilului pe care-l crescuse în frica lui Dumnezeu, i-a șoptit, plângând, un nume la ureche.
Și tânărul a răspuns:
- "Bine, mamă, așa voi face și a plecat.
Pe drum, întâlni o umbră luminoasă care-i șopti:
- "Vrei să mergi cu mine?"
- "Cum te cheamă?"
- "Eu sunt Slava." Și tânărul răspunse: Nu-i acesta cuvântul pe care mi l-a spus mama."
Și întâlni altă arătare atrăgătoare. Eu sunt plăcerea. Și tânărul i-a răspuns la fel:
- "Nu-i acesta cuvântul pe care mi I-a șoptit mama". Și a întâlnit mai încolo: Banul, Mândria - și le-a răspuns și lor tot așa.
Și târziu, a mai întâlnit pe un călător care i-a spus:
- "Vrei să-ți fiu tovarăș de drum?"
- "Cum te cheamă?"
- "Datoria... " - și tânărul i-a zis:
- "Da, merg cu tine, fiindcă acesta-i cuvântul pe care mi l-a șoptit mama Ia plecare".
DIAVOLUL
Oaspetele cel urât
Erau odată trei oameni lacomi și răi, care, trecând printr-o pădure, aflară o comoară cu bani de aur. Temându-se să iasă din pădure ziua, hotărâră ca acel mai tânăr dintre ei să meargă până la satul apropiat și să le aducă de mâncare și, pe urmă, tustrei să iasă, noaptea, din pădurea aceea.
Ajungând în sat, tovarășul se gândi: De ce să împart comoara cu ei? Am să pun otravă în mâncarea pe care le-o duc, și să rămân eu singur stăpân pe comoară. Și a otrăvit mâncarea.
Ceilalți doi care au rămas în pădure se sfătuiră: De ce să împărțim noi comoara cu celălalt? Când va veni, îl vom ucide, și comoara ne rămâne numai nouă.
Și așa făcură. Când tovarășul veni din sat, ei săriră asupra lui și-l uciseră.
După aceea se puseră să ospăteze din mâncarea adusă de tovarășul lor și, firește, peste puțin muriră.
Deîndată, comoara de aur se prefăcu în fum.
Era chiar diavolul.
Într-o zi, un om ducea un porc la tăietoare. Ca să-l facă să meargă de bunăvoie, omul îl înșela dându-i, din mers, câteva boabe de porumb. Arunca două, trei boabe, porcul se repezea la ele, le mânca, omul iar făcea câțiva pași, iar arunca puține boabe, porcul iar se repezea.
Și așa, până ajunse la abator, unde mi ți-l prinse pe porc și-l buși la pământ. Zadarnic acuma porcul covițăia și se zbătea, era prea târziu, îl aștepta cuțitoaia.
Tot așa își bate joc satana de unii din noi. EI nu ne duce spre pieire cu puterea, ci cu înșelăciunea. El ne aruncă câteva boabe de desfătare lumească și așa, încet-încet, până ce ne aruncă în măcelăria cea de foc. Și noi mergem de bună voie, în loc să-i vedem înșelătoria și să scăpăm astfel de păcat și de pedeapsa cea de veci.
Noaptea se lăsase peste așezarea omenească. Dihania cea neagră, cu păr de lup, cu coarne de bivol, cu coadă de câine, cu ochi de foc - diavolul - se coborî din văzduhuri să caute și să capete duhuri. Avea în mână un toiag noduros, mai înalt ca el și plin de noroi.
Merse în dreptul unei crâșme, - privi, văzu - și se bucură foarte tare. Bătu cu toiagul în pământ - și zise:
"Ai mei ,sunt!...
Trecu în fața unei case, în care doi oameni se certau cu vrăjmășie. Dădu din cap, lovi cu toiagul - și murmură:
"Și aceștia-s ai mei!"
În dreptul unei ferestre văzu pe mai mulți în jurul unei mese, jucând pe bani și privindu-se între ei cu dușmănie. Dihania își zise: "Bună recoltă în astă seară!..."
Și așa, trecu pe lângă multe case, bucurându-se.
Când crezu că nu mai are pe unde trece, ajunse în fața unei ferestre mici, luminată slab. Deodată, neagra dihanie, începu să urle, vărsând pe nări cenușă și din ochi foc. Apoi ridicând toiagul în sus, începu să urle cu deznădejde. Ce văzuse? O mamă își legăna încet copilașul, iar deasupra leagănului, icoana Domnului Iisus împrăștia pace și siguranță peste tot...
Un tâmplar necredincios avea o calfă tânără, care, dimpotrivă, era credincioasă.
În fiecare dimineață se scula cu un ceas mai înainte de începerea lucrului și citea din Sfânta Scriptură.
Prinzându-l stăpânul într-o zi, îi zise, împins de ghiesul diavolului:
- De astăzi înainte te vei scula cu un ceas mai devreme și vei începe lucrul de îndată... "
Calfa nu zise nimic, dar a doua zi se sculă cu două ceasuri mai de vreme ca de obicei și, petrecând un ceas în citirea Sfintei Scripturi, începu lucrul așa cum voia stăpânul.
Dar prinzându-l din nou, stăpânul, sfătuit de împotrivitorul diavol, îi ceru să se scoale cu două ceasuri mai devreme.
Calfa tăcu, dar avu grijă să se scoale cu trei ceasuri mai devreme, din care unul îl petrecu în citirea cărții sfinte.
Stăpânul văzând atâta credință la calfa sa, avu o mare părere de rău în suflet, și învins de calfă, începu a se apropia încet de Sfânta Scriptură, devenind și el un credincios.
Și așa, diavolul a fost înșelat în așteptarea lui.
Trei prieteni are omul.
Unul din ei îl părăsește când moare. Acesta este averea. Celălalt îl părăsește când omul e coborât în mormânt. Sunt rudele. Și numai cel de-al treilea nu-l părăsește niciodată, ci-l întovărășește și dincolo de mormânt; este Domnul și Mântuitorul Hristos, Care merge și ne apără în fața Tatălui ceresc, cerându-I iertare pentru păcatele noastre.
Care dintre acești trei prieteni este cel mai bun?
Un creștin, nu prea tare în credință, întrebă într-o zi pe un preot:
- Nu pot înțelege, părinte, cum de nu este batjocorită și însulițată dumnezeirea Domnului Hristos, când păgânii i-au batjocorit și însulițat trupul?"
Părintele i-a răspuns:
- Fiule, se întâmplă aici întocmai ca și cu pomul luminat de soare. Când tai pomul, oare tai și lumina din jurul lui? Nu. Așa e și cu Mântuitorul. Oamenii puteau să-I batjocorească trupul Său de om, dar nu și pe Dumnezeu Care sălășluia în El.
Într-o zi a venit la Sfântul Macarie un om și i s-a plâns:
- "Ce să mă fac, cuvioase, că mă supără gândurile și mă îndeamnă la lenevie?"
Iar Macarie i-a răspuns:
- "Zi așa gândurilor taIe: eu viețuiesc aici pentru Iisus Hristos...
Și astfel făcând, omul acela a scăpat de lenevie.
- "Nu înțeleg cum S-a jertfit Mântuitorul pentru noi", zicea într-o zi un om către altul.
CestălaIt, fiind mai zidit în învățătura Domnului, i-a povestit așa:
- "Într-o țară depărtată, în vremea unei revoluții, un tânăr a fost condamnat la moarte. Tatăl său ca să-l scape, s-a furișat în temniță și dându-se drept fiul său, de vreme ce avea întocmai același nume cu el, l-a liberat pe fiu și a doua zi a mers el la moarte. Atâta dragoste a avut tatăl pentru fiul său, încât, ca să-l scape cu viață, a primit el moartea în locul fiului. Asemenea este și cu jertfa Mântuitorului nostru. Ca să ne dea viață bună și curată, S-a jertfit El pentru noi, cu atâta condiție: să-i urmăm învățătura "
Omul cel slab în credință a înțeles, și de atunci s-a întemeiat și el mai cu putere în învățătura Mântuitorului nostru.
Un împărat avea o întinsă împărăție.
Intr-o zi, supușii unui ținut întreg se răzvrătiră împotriva împăratului.
Se ținu atunci un sfat mare.
Unii sfetnici ziseră că să se pornească război împotriva răzvrătiților, alții ca să li se dea pedepse grele.
Singur fiul împăratului, zise:
- "Tată, lasă-mă să mă duc eu la ei. Cred că prin răbdare, bunătate și iubire, să-i aduc iarăși la ascultare."
Tatăl răspunse:
- Tu ai dreptate, fiul meu.
Și fiul a plecat și, făcând așa precum a zis, a împăcat pe cei răzvrătiți.
Împărăția întinsă e lumea, împăratul e Dumnezeu, cei răzvrătiți împotriva împăratului suntem noi, iar fiul împăratului e chiar Mântuitorul nostru Iisus Hristos; prin jertfa Lui de iertare și dragoste, ne poate împăca cu Dumnezeu, dându-ne astfel mântuirea din păcate.
Era un om, care s-a hotărât să stea în slujba "celui mai tare..."
A mers, așadar, și s-a pus în slujba primarului din sat. Dar după puțin, a aflat că primarul stă la ordinele prefectului. A aflat însă că și acesta știe de poruncile ministrului. A mers și i-a slujit acestuia. Dar nu după multă vreme, a aflat că peste ministru, mai mare este împăratul. A purces la el, și s-a pus în slujba lui, ca fiind cel mal tare decât toți.
Dar într-o zi, omul a auzit din gura împăratului că și acesta se teme de diavol și de puterea lui.
Atunci, omul nostru s-a lăsat de slujba împăratului și căutând pe diavol, s-a făcut lui slugă.
Într-o zi însă, omul a auzit pe diavol zicând: "Ce tare aș fi eu, dacă, n-ar fi Iisus Hristos!"
Aflând aceasta, omul s-a gândit să se pună în slujba lui Hristos. A început așadar să-L caute...
Și pe când mergea pe cale, iată că a întâlnit pe un bătrân, care i-a zis: "Vrei să afli pe Hristos? Haide cu mine.
Și l-a dus în casa văduvei, - în sălașurile orfanilor, în spitale, în închisori și arătându-i pe cei ce sufereau, i-a zis: De vei sluji acestora, lui Hristos vei sluji
Și de atunci omul acesta a aflat pe cel mai tare și a rămas pentru totdeauna în slujba Lui.
Un creștin credincios, se ruga într-o zi: "Vino, Doamne Iisuse, măcar odată în casa mea! ... " Noaptea următoare, în vedenie de vis, Domnul i-a spus: "Voi veni mâine în casa ta!"
Credinciosul s-a apucat a doua zi dimineața să-și pregătească locuința în așteptarea Domnului. A curățit peste tot, a făcut bucate alese - toate, ca pentru un oaspete atât de mare și de drag.
Și, - s-a pus să aștepte. Afară era frig și ninsoare. Pe la prânz, iată că în dreptul casei lui, s-a arătat un drumeț bolnav și flămând. Creștinul l-a primit, i-a dat de mâncare și l-a îngrijit. Acela, a plecat pe urmă...
Peste puțin, alt călător s-a ivit: o femeie văduvă, sărmană, care neavând de mâncare pentru cei trei copii ai ei, cerșea din casă în casă. Omul a primit-o și pe ea, a ospătat-o și a încărcat-o de daruri pentru copii. Pe urmă, a plecat și ea...
Spre seară, s-a arătat alt călător: era un biet creștin, care, din dragoste pentru Domnul, mergea prin sate și vindea cărticele sfinte. Era înghețat și flămând. Și l-a primit, găzduindu-l peste noapte.
Aproape de a se culca, omul nostru a zis, cu mâhnire, rugându-se: "Doamne, Te-am așteptat și n-ai venit! Dar când a adormit, Domnul i s-a arătat în lumină de aur și i-a zis: "Fiul meu și copile, ieri te-am vizitat de trei ori. Și văduva necăjită, și drumețul cu cărți sfinte, Eu eram".
A doua zi credinciosul a mulțumit lui Iisus, și L-a rugat să vină cât de des la el.
Era un creștin, care, ori de câte ori preotul îi făcea vreo chemare, răspundea la fel: "N-am timp, părinte...
- "Fiule, îi zicea părintele, de ce nu vii la biserică?
Iar el îi răspundea:
- "N-am timp, părinte!" Altădată, părintele iar:
- "De ce nu te spovedești și nu te împărtășești, fiule?"
Și el, la fel:
- "N-am timp, părinte
Și a trecut, așa, o vreme îndelungă, în care, omul nostru n-a avut timp deloc pentru sufletul său.
Într-o zi, părintele îl întâlni, trist și necăjit, blestemându-și viata, zicând:
-"Toți m-au părăsit - sunt un nenorocit!
Atunci părintele, cu glas blajin de imputare, i-a zis:
- "Fiule, iată că toți aceia pentru care ai avut timp, te-au părăsit acum... Află că singur Acela pentru care n-ai avut niciodată timp, te așteaptă, încă, să vii
- "Și unde l-aș putea găsi, părinte?"
- "Este Cel pe care L-ai uitat tu: Iisus Hristos - Cel pururea viu pe altarele tuturor bisericilor Lui
Și de atunci, omul acela a avut timp pentru Dumnezeu și a aflat fericirea vieții.
Într-o zi, la o expoziție de pictură, lumea admira un tablou foarte frumos: "Iisus Hristos bătând la ușă".
-Toți cei de față felicitară pe pictor lăudându-i, pe lângă arta cu care era făcut tabloul, și mireasma de credință ce se desprindea din el.
Numai unul din privitori găsi tabloului o greșeală. Zise: .
- "Vedeți ușa? Ea are o greșeală, care sare în ochi... Ceilalți întrebară:
- Ce greșeală?
Acela zise:
- "Ușa nu are ivăr pe dinafară.
Priviră cu toții, așa era.
Atunci pictorul răspunse:
- "Nu e greșeală. Nu am vrut eu să-i pun ivăr. Toți se mirară.
Pictorul urmă.
- "Iată de ce: Domnul Hristos doar bate la ușa inimii noastre, El nu deschide. Așa că nu e nevoie de ivăr decât pe dinăuntru. Fiecare, slobod este a deschide sau nu ușa, când aude pe Hristos bătând... Aceasta-i lămurirea...
Toți cei de față rămaseră pe deplin mulțumiți.
O mamă obișnuia să vorbească adesea copiilor ei despre suferința Domnului Hristos. Le zicea:
- "Să știm să suferim și noi ca El, și El ne va ajuta să scăpăm de suferință".
Și mai ales, despre drumul calvarului le vorbea mama lor.
Copiii ascultau - și se minunau.
Într-o zi, unul din ei se îmbolnăvi.
Mama îl puse în pat - și fiindcă îl durea capul - îi puse pe frunte o bucată de pânză înmuiată în oțet.
Lăsându-l singur, mama îi spuse să stea liniștit și se va face sănătos.
După puțin, mama intră din nou în odaie ca să ia ceva. Dar se opri în prag, și privi spre copil, mirată.
Copilul ridicase pânza de pe frunte și o sugea.
Mama îi zise:
- "Ce faci?"
El răspunse:
- "Fac ca și Domnul Hristos: beau oțet, - să sufăr ca El
Mama își simți obrazul plin de lacrimi. Veni la el și-l mângâie, zicându-i:
- "Te vei face sănătos mai degrabă, copilul meu. Și, într-adevăr, peste puțin, copilul s-a făcut sănătos.
Spunea unul din cei adunați acolo:
"Ați auzit ce-a făcut acel fiu nerecunoscător?" Și povesti așa:
- "Cu toate că tatăl său l-a iubit peste măsură de mult și l-a încărcat cu toate bunătățile, el l-a asuprit mereu, până ce acum l-a legat, l-a bătut și l-a alungat din casă, scuipându-l și batjocorindu-l...
Toți cei de față, într-un glas, strigară:
- "Împotriva unui asemenea fiu, ar trebui să sărim toți - și să-l ucidem cu pietre."
Un credincios, care tăcuse până atunci, grăi:
- "Drept e, asemenea faptă este spre pedeapsă, - dar, iubiții mei, mai înainte de a lua piatra să dăm în el cred că ar fi bine să aruncăm asupra noastră înșine.
Mirați, ceilalți întrebară:
- "Cum? De ce?"
Omul răspunse cu durere:
- "Fiindcă și noi avem un tată care ne iubește peste măsură și ne încarcă cu toate bunătățile, și la fel ca fiul cel nerecunoscător facem și noi: Îl asuprim, Îl batem, Îl legăm, Îl scuipăm și-L alungăm prin faptele noastre. Este, știm prea bine, Domnul nostru Iisus Hristos, ai cărui fii nerecunoscători suntem noi... Așa că, mai întâi, asupra noastră piatra..."
Cei de față căzură în grea tăcere, ținându-și capetele aplecate și încruntându-și frunțile.
O mamă și opt copii
O mamă avea opt copii. Cineva o întrebă:
- "Cum faci de-i poți hrăni pe toți?
Mama îi răspunse:
- "Îi iubesc din tot sufletul."
Altul o întrebă:
- "Câți copii îmbraci și hrănești?
- "Dacă îi iubesc, nu-i mai număr."
Erau odată doi vecini: unul rău, care umbla în căile diavolului, și celălalt era bun, umblând în cele ale lui Dumnezeu.
Într-o zi vecinul rău, ca să-și bată joc, umplu un coș cu tot felul de murdării și-l aruncă în curtea celuilalt, zicând:
- "Iaca, să aibă ce mânca!"
Vecinul, văzând aceasta, s-a dus în târg, a luat un coș nou și venind acasă, l-a umplut cu cele mai frumoase poame din grădina sa.
Pe urmă, a chemat la gard pe copilul vecinului și i-a zis așa:
- "Dă acest coș tatălui tău și spune-i că fiecare dă ce poate și ce are."
Tatăl, care ispitea în dosul ușii, văzu fapta vecinului și-i auzi vorbele. Fu cuprins de-o grea rușinare și, simțind îndemnul lui Dumnezeu, veni la gard și, întinzând mâna vecinului, îi zise:
- "Tu, prietene, ești mai bun ca mine... Iartă-mă, și să fim prieteni buni.
Și de-atunci, așa au fost.
Ca să meargă la biserică..."
Într-o zi de sărbătoare, în mijlocul Londrei, o doamnă de familie bună mergea spre biserică, având cu sine cartea de rugăciuni.
Pe drum văzu o măturătoare de stradă, care stătea tristă. O întrebă:
- "De ce ești tristă?"
Femeia răspunse:
- "Cum să nu fiu? Am căzut de rând azi, - și nu pot merge la biserică...
Atunci doamna aceea; fără să mai stea pe gânduri, zise măturătoarei :
- "Te rog, dă-mi mie mătura. Îți voi ține locul până ce te întorci de la biserică. Iar d-ta ia cartea mea de rugăciuni.
Femeia primi. Doamna luă mătura - iar când trecu pe lângă ea o cunoscută, care, uimită, o întrebă:
- "Ce faci? Mături tu, strada?" ea îi răspunse simplu:
- "Da - ca să poată merge măturătoarea la biserică.
Magnetul iubirii
Era un om foarte fericit. Fața lui totdeauna avea pe ea o strălucire senină iar el mulțumea lui Dumnezeu că l-a învrednicit să fie așa.
Într-o zi, un prieten, necăjit și chinuit de toate urgiile urii, răzbunării, invidiei... îl întrebă cu ciudă:
- "Cum de izbutești tu să fii așa?"
Acela răspunse, glumind:
- "Am cu mine un magnet minunat
- "Glumești, când eu nu-mi văd capul de necazuri!
- "Nu glumesc deloc. Ascultă puțin. Pe când medicina nu ajunsese la perfecționarea de azi, se scoteau, pe vremea războaielor, gloanțele și schijele din trupurile soldaților răniți cu un magnet puternic. El le trăgea la sine și scăpa pe soldat.
- "Ei, și ce are a face asta cu ceea ce vorbim noi?
- "Are foarte mult. Eu am, din voia lui Dumnezeu, un magnet foarte puternic, fără moarte, ca să scot din sufletele celor ce mă urăsc și mă vrăjmășesc, plumbii răutății și ai urii și așa, să-i fac să mă iubească.
- Ce magnet, omule?
- Cel mai bun, pe care ai puterea să-l ai și tu; îl găsești gratis în învățătura creștinească.
- Care-i?
- Magnetul iubirii lui Hristos, singurul cu care putem scoate răutatea din sufletele semenilor noștri."
O femeie îmi istorisi așa:
- "Vezi, domnia ta mâna mea schiloadă? Ei trebuie să-i mulțumesc, că astăzi sunt fericită".
Zise mai departe:
- "Trăiam mai înainte fără mulțumire. Eram întreagă, dar nu eram fericită. Bărbatul meu adesea, uita de mine - și călca alături de calea cea bună. Copiii mei, de asemenea, de multe ori mă supărau prin purtările lor rele. Eu îi rugam plângând, sau îi asupream cu vorbe grele, dar ei nu mă ascultau, neiubindu-mă. Atunci, am zis: "Doamne, fă Tu, așa, ca chiar cu suferința mea, să se întoarcă aceștia, cu dragoste, către mine... Și iată, domnule, Dumnezeu m-a ascultat și eu Îi mulțumesc. Într-o zi, am alunecat, am căzut, mi-am frânt mâna, am mers și mi-au tăiat-o... Văzând acestea, bărbatul și copiii mei, au venit cu dragoste spre mine, îngrijindu-mă... Se vede că izvorul dragostei stătea astupat în sufletele lor, și a venit sfânta suferință - și l-a destupat... Și, de-atunci, eu sunt fericită. Nu mai sunt întreagă, dar mulțumesc lui Dumnezeu, am iubirea celor care mă înconjoară."
Și femeia istorisindu-mi acestea, avea pe față o lumină senină.
Omul e ca și copacul.
Când se abate frigul ispitelor și-al păcatelor peste sufletul lui, îi cad frunzele și florile cele alese, virtutea și credința.
Dar tot ca și copacul, sufletul omului poate să se trezească din nou la viață când vine primăvara credinței, suflarea cea aleasă a Duhului lui Dumnezeu.
Într-o zi un om credincios fu întrebat astfel de un prieten al său:
- "Spune-mi, frate, când omul se întoarce din nou la Dumnezeu, ce daruri încep să lucreze mai întâi în viața lui: credința, căința, frica de iad, nădejdea?" Credinciosul i-a răspuns:
- "Spune-mi, prietene, când o roată începe să se învârtă, care-i spița care pornește mai întâi?"
- "Pornesc toate deodată, răspunse prietenul.
- "Vezi - zise credinciosul - tot așa e când sub bătaia vântului Duhului sfânt, sufletul nostru pornește la un drum nou. Toate darurile cerești și sufletești se pornesc deodată, spre o rodnică lucrare, întocmai ca și spițele roții.
Pasărea-muscă, cea mai mică dintre toate pasările, voia într-o zi să se ridice către soare. Începu să bată din micile ei aripioare, dar sporul ei era neînsemnat. Văzându-și neputința, fu cuprinsă de întristare. Încercă din nou, dar nu izbuti
Și cu cât nu putea să se înalțe, cu atât mai tare era cuprinsă de întristare.
Văzându-i neputința, un vultur îi zise:
- Dacă vrei să ajungi pe piscurile cele înalte, de unde poți vedea toată frumusețea soarelui, urcă-te pe spinarea mea, și eu te voi purta în înălțime." Pasărea - muscă primi - și așezându-se pe spinarea vulturului, se lăsă în voia lui.
Bătând cu putere din aripile lui mari, vulturul o duse acolo unde cu aripioarele ei slabe nu putea ajunge.
Așa este și cu pasărea sufletului nostru...
Ca să ajungem pe înălțimile de unde putem vedea frumusețile cerului și către care nu ne pot duce slabele noastre aripioare sufletești, avem nevoie de aripele cele mari și puternice ale Duhului Sfânt.
Un preot misionar învăța pe niște negri "Tatăl nostru". Unul din ei, îl întrebă:
- Cum? Dumnezeu este tatăl nostru?
- "Da", răspunse preotul.
Mulțumit, negrul zise atunci:
- "Primesc să mă fac creștin, căci noi până acuma știam de Dumnezeul nostru că e un tiran, rău si neîndurător."
Numai religia noastră ne învață că suntem cu toții fiii lui Dumnezeu.
Copilul înțelept
Un gospodar, fiind cercat de nevoi, fu silit să-și mute familia într-o casă mai mică. Nevasta lui, auzind vestea aceasta, plângea. Unul din copii, o întrebă:
- "De ce plângi, mamă?"
Ea se jelui, zicând:
- "De-acuma vom sta intr-o casă mică și urâtă și vom fi săraci.
Copilul o întrebă din nou:
- "Mamă, în casa aceea mică și urâtă, n-are să mai fie Dumnezeu?"
Rușinată de vorbele copilului, mama își șterse lacrimile și nu se mai jelui.
Doi săteni stăteau de vorbă. Unul zicea:
- "Sunt foarte mulțumit de recolta mea, și-ți mulțumesc și dumitale pentru ajutorul ce mi-ai dat la cărat". Celălalt răspunse:
- "Și eu îți mulțumesc că mi-ai dat o mână de ajutor când am secerat.
Un copil al unuia din ei, care se afla de față, zise tatălui său:
- "Tată, dar lui Dumnezeu nu-I mulțumești că ți-a dat recoltă bună?"
Cei doi săteni, rușinați, se priviră și-și ziseră:
- "Copilul are dreptate. Noi am uitat de Dumnezeu.
Într-o familie din Rusia sovietică s-a născut acum zece-cincisprezece ani, un copil.
Tatăl și mama sa l-au crescut în desăvârșita necunoaștere de Dumnezeu.
Copilul s-a ridicat așa, până a ajuns de zece ani. Ajungând la această vârstă, fu cuprins de-o ascunsă suferință. Toți doctorii pe care i-au adus părinții nu puteau afla pricina bolii. Copilul stătea tăcut și plângea mereu.
Într-o zi, mama îi luă și-i zise:
- "Copile, spune-mi ce vrei?"
Atunci, copilul, sughițând de plâns, o rugă:
- "Mamă dragă, dă-mi pe Dumnezeu!
Părinții au rămas înmărmuriți. Și fiindcă n-au înțeles chemarea din glasul copilului, I-au pierdut
Într-o zi, un copil stătea Ia gura unei pivnițe întunecoase, în care se afla tatăl său.
Tatăl îi zise:
- "Copile, aruncă-te înăuntru și eu te voi prinde în brațe.
- "Dar nu te văd, tată.
- El îi spuse:
- "Nu-i nimic, sunt aici, aruncă-te, și eu te voi prinde".
Copilul, încrezător în vorba tatălui său, se aruncă pe gura pivniței, iar tatăl îl prinse în brațe.
Așa e și cu Tatăl Cel ceresc, Care necontenit ne cheamă să ne încredințăm Lui.
Cu toate că nu-l putem vedea, să ne lăsăm cu încredere în brațele Lui.
La un om credincios veni un gospodar, care începu să-și laude nevasta, zicând:
- "Nevasta mea e frumoasă...
Omul credincios scrise atunci un zero pe-o hârtie. Gospodarul mai zise:
- "Femeia mea este bogată "
Credinciosul mai scrise un alt zero la cel mai dinainte.
- "Femeia mea e de neam mare...
Scrise un alt zero.
- Femeia mea e harnică
Alt zero.
- "Femeia mea e casnică...
Iar un zero. Se făcuseră șase de zero. La urmă, gospodarul mai zise:
- "Femeia mea e cu frică de Dumnezeu și-i cu purtări curate."
Atunci omul acela credincios și înțelept, puse in fruntea celor șase de zero, un unu, ceea ce dădu cifra de un milion.
Zise apoi:
- "Da, așa, ai o mare avere la casa d-tale!
Niște oameni necredincioși, vrând să-și bată joc de un cioban care credea în Dumnezeu, l-au întrebat:
- "Arată-ne pe Dumnezeu, și vom crede și noi.
Atunci ciobanul le-a zis:
- "Uitați-vă în soare."
Oamenii cercară, dar, firește, nu putură. Ziseră:
-"Nu putem...
Ciobanul le zise:
- "Apoi dacă voi nu sunteți voInici să priviți în soare, cum veți putea, oare, să vă uitați la Dumnezeu, Cel ce-a făcut soarele, pământul și toate celea?"
Și oamenii aceia tăcură, rușinați.
Un necredincios zise unui om temător de Dumnezeu:
- "Spune-mi lămurit cine este Dumnezeu și voi crede și eu."
Atunci, credinciosul "îi zise:
- "Numără, te rog, până la trei." Acela zise:
- "Unu-doi-trei "
- Nu, nu așa."
- "Dar cum?"
- "Începe cu numărul de dinainte de unu."
- "Nu, se poate."
Credinciosul îi spuse atunci:
- "Tot asemenea îmi ceri și tu să-ți spun cine este Dumnezeu. El a fost mai înainte de a fi lumea, și de aceea mintea noastră cea mărginită nu-L poate cuprinde."
Odată, un om care nu credea în Dumnezeu întrebă pe un credincios:
- "Dacă zici că este Dumnezeu, să-mi spui unde locuiește?
- "Dumnezeu, dragul meu, locuiește pretutindeni, afară de inima ta, că dacă ar fi și acolo nu te-ai mai întreba unde e locuința Lui."
Necredinciosul mai zise:
- "Dacă Dumnezeu locuiește pretutindeni, trebuie să fie mare de tot".
Credinciosul îi răspunse:
- "Dumnezeu e atât de mare încât umple lumea toată, și-i și atât de mic, încât încape și în inima mea".
Necredinciosul a tăcut, rușinat.
Stăteau odată, la sfat câțiva săteni, și între ei se afla și preotul. Unul din gospodari, care ades se fălea că nu crede în Dumnezeu, se jeluia celor ce erau de față că spunând într-o zi copilului său ceva, acesta l-a înfruntat, spunându-i:
- "Tată, eu nu te cred.
Atunci părintele zise gospodarului:
- "De ce te pornești împotriva copilului? El este cu mult mai puțin vinovat decât dumneata."
- "Ce-am făcut eu, de-s așa de vinovat?" l-a întrebat gospodarul.
Preotul îi răspunse:
- "Dumneata te jelui că feciorul nu te crede, dar atunci ce-ar trebui să-ți zică și să-ți facă Tatăl nostru din ceruri, în care dumneata nu crezi? Copilul când te aude mereu hulind pe Dumnezeu, cum ar mai putea crede în dumneata?"
Așa i-a vorbit părintele, și omul a căzut pe gânduri.
Un gospodar avea cinci copii pe care i-a crescut în teama de Dumnezeu. Când au ajuns mari erau toți cuviincioși, muncitori și cu inimă bună. Din pricina aceasta, tot satul îi avea în dragoste și în cinste.
Într-o zi, un om din sat, a întrebat pe acel gospodar:
- "Cum ai făcut dumneata, moșule, de-ai scos copii așa de buni?"
Omul i-a răspuns zâmbind:
- "Apoi să vezi dumneata: pe cel mare l-am învățat eu. Pe urmă, el a învățat pe cel de după el... Aceștia doi au învățat pe cel de-al treilea, cei trei pe-al patrulea și cei patru pe prâslea.
Șăguind mai departe, gospodarul mai zise:
- "Iar pe mine, m-a învățat tata... Cât despre tata și cei mai dinainte, i-a învățat bunul Dumnezeu.
Un om care nu credea în Dumnezeu, avea totdeauna obiceiul să spună că soarele, luna, pământul și lumea întreagă s-au făcut ele singure.
Într-o zi, s-a dus la un vecin, care, spre deosebire de el, credea în Dumnezeu. Necredinciosul a văzut pe unul din pereții casei un covor prea frumos.
A întrebat atunci pe vecin:
- "Cine a făcut covorul acesta?"
Gazda îi răspunse liniștit:
- "Nimeni".
- "Cum așa nimeni?"
Omul îi răspunse liniștit:
- "Uite-așa: eu m-am trezit cu el pe perete, cum îl vezi, el s-a făcut singur, el s-a urcat pe perete, el singur.
Necredinciosul s-a supărat:
- "Vorbești într-aiurea, vecine!"
- "Ba nu vorbesc de loc într-aiurea. Dumneata îmi tot spui că nu-i Dumnezeu, și că soarele, pământul și celelalte toate s-au făcut ele singure. Dacă e așa, atunci și dumneata trebuie să mă crezi pe mine. De ce te-aș crede numai eu, iar dumneata pe mine nu?"
Necredinciosul a plecat nasul în pământ și din ziua aceea n-a mai zis că nu-i Dumnezeu, iar cu vremea a -nceput și el a crede.
Era o vreme ploioasă și rece. La colțul unei străzi, în mulțimea grăbită, un domn bine îmbrăcat urmărea din ochi pe un copil sărman, care - și el - la rându-i, privea cu milă la un cerșetor orb cu mâna întinsă la trecători.
Copilul își scotoci buzunarul și scoase repede un ban, pe care îl dădu în ascuns cerșetorului. Domnul bine îmbrăcat se opri. Copilul făcu doi pași și se opri din nou. Scotoci iarăși săracul său buzunar și furișându-se printre trecători, mai dădu un ban cerșetorului. Pe urmă făcu o mișcare din mâini și din umeri, ca și cum ar fi vrut să zică: "De-acuș nu mai am nici un ban..." - și vru să plece. Dar domnul care-l urmărea, îl opri și-i spuse:
- "De ce ți-ai dat amândoi gologanii?
Copilul, naiv îi răspunse:
- "Pentru hainele mele.
- "Cum așa? îl întrebă domnul mirat.
Copilul zise:
- "Sora mea Ileana mi-a spus că: "Cei săraci sunt servitorii lui Dumnezeu - și dacă le dăm cu dragoste bani - ei se duc la Dumnezeu și le spun de ce avem nevoie. Și eu am nevoie de un rând de haine. De aceea i-am dat bani.
Cu ochii înrourați de lacrimi, domnul acela a zis copilului:
- "Este foarte adevărat ce ți-a spus Ileana! - și luându-l, îl duse într-un magazin de haine și-l îmbracă de sus până jos.
Într-o zi, casa unui credincios fu călcată de hoți, dar, ciudat: hoțul nu luă nimic. Toată casa fusese răsturnată pe dos, - hoțul ar fi putut lua bani și alte obiecte - și cu toate acestea, nu luase nimic. Și doar ar fi putut lucra în voie, întrucât nu era nimeni acasă.
Credinciosul își zise: "M-a păzit Dumnezeu și și-a căutat de treabă.
După o bucată de vreme însă, el primi o scrisoare de la un străin, care zicea așa:
"Eu sunt acela care am vrut să jefuiesc casa dumitale. Am căutat peste tot - am spart sertarele și am răvășit toată casa. Eram gata să iau cu mine lucruri și bani, când am dat cu ochii de icoană. Atunci, s-a petrecut ceva cu mine. Mi-am adus aminte cum în copilărie mă ducea mama la icoană și mă punea să mă închin. Și n-am mai putut să fur. Am fugit rușinat - și de atunci, răscumpăr necontenit. Te rog și pe domnia ta să mă ierți.
Credinciosul a zis nevestei sale:
- "Vezi ce putere au amintirile religioase din copilărie - și ce tainică tărie poartă cu ele icoanele?!
Și amândoi au mulțumit lui Dumnezeu pentru toate.
Un sătean era certat cu altul.
Diavolul îi puse în minte gândul să ucidă pe cel cu care se dușmănea.
Celălalt, care era un om credincios, când se duse la spovedit, spuse părintelui despre această vrăjmășie.
Preotul îl sfătui, că nu va putea să se împărtășească decât numai dacă se împacă cu dușmanul său.
Omul merse atunci la cel cu care era certat, și-i zise:
- "Iată, prietene, am venit să-ți cer iertare și să mă împac cu tine; că vin sfintele Paști și aș vrea să mă împărtășesc.
Celălalt îi răspunse:
- "Bine ai făcut c-ai venit, că uite am să-ți spun că de trei ori te-am pândit la loc dosnic să te omor. Mulțumesc lui Dumnezeu c-ai venit și m-ai ferit astfel de mare păcat. Cu sufletul plin de dragoste, cei doi săteni își dădură mâna, și de atunci rămaseră prieteni buni.
Sfântul Eusebiu mergând într-un oraș unde se aflau mulți necredincioși, fu lovit greu, pe negândite, cu o piatră, aruncată de unul din ei.
Căzu jos și începu să-și dea duhul.
Mai înainte de a muri, fu adus în fața lui, cel ce aruncase piatra. Norodul voia să-l ucidă.
Sfântul Eusebiu îi opri și-i rugă:
- Cruțați-l, că n-a știut ce face... Eu îl iert."
Și după câteva clipe, muri.
Păgânii, care văzură atâta bunătate și iertare, crezură și ei în Hristos și se botezară.
Un stăpân aspru și rău, în vechime, avea doi robi, din care unul era păgân, iar celălalt aflase de dulceața învățăturii lui Iisus Hristos.
Într-o zi, pe când stăpânul lor adormi pe câmp unde se afla cu robii săi la lucru, robul păgân zise prietenului său:
- "Iată, hai să omorâm pe stăpânul cel rău, și să scăpăm de el.
Celălalt însă îi răspunse:
- "Nu, prietene, eu sunt creștin, și Mântuitorul m-a învățat să iert pe cel ce-mi face rău, și dacă pot, să-l și iubesc.
Robul păgân fu atins în suflet de vorbele tovarășului său de suferință, și peste puțin timp se făcu și el creștin.
Un preot misionar făcea cunoscut pe Domnul Hristos, copiilor de negri din Africa. Într-una din zile, vorbindu-le despre luda, le-a zis: "Copiii mei, dacă Iuda, după ce L-a vândut pe Domnul, s-ar fi căit, Domnul l-ar fi iertat, și el nu s-ar fi spânzurat. Așa de mare este iubirea lui Hristos.
Printre copii era unul care, mai osebit, înțelegea propovăduirea preotului - și iubea din ce în ce mai tare pe Iisus.
A doua zi, după ce le-a povestit despre Iuda, preotul i-a întrebat:
- "Spuneți-mi, voi ați fi făcut ca Iuda sau ați fi cerut iertare lui Iisus?"
Toți tăcură. Copilul cel